-=- SERIAL: De ce se spune că poporul român s-a născut creștin?! Iată câteva răspunsuri... -=- (partea I-a)

”Zalmoxis, Zamolxis, Zamolxe, Zalmoxe,

Zălmoxe, Zăul Moş  – El nu are cu adevărat un nume şi nu există vreun cuvânt care să-i poată cuprinde Măreţia”

Religia Dacilor : Ocultare şi continuare în Creştinism ?

 Zamolxe reformatorul dar și salvatorul

În minunata sa carte Religia Dacilor, Dan Oltean îl plasează pe Zamolxe în panteonul daimonilor (entitate supranaturală, un fel de erou-zeu, mediator între lumea vazută și cea nevăzută). 

Dupa Empedocle, daimon este un alt termen pentru suflet. 

La Platon, termenul are și conotația de înger păzitor. În lucrarea sa, ”Legile”, el scrie despre daimoni că sunt un popor superior omului, și din rândul căruia, Zeul Suprem alege un reprezentant care să-i conducă pe oameni: „…exact așa cum facem noi astăzi cu turmele și cu toate animalele domesticite, care trăiesc în cirezi, căci boilor nu le punem în frunte un bou și caprelor o capră…La fel, zeul iubitor fiind de oameni ne-a pus în frunte un neam mai bun decât al nostru, pe cel al daimonilor”.

Zamolxe este printre altele și un mare eliberator, mântuitor, reformator. 

După ce se retrage dintre oameni în pântecul pământului, ca într-o moarte inițiatică, rămânând trei ani în solitudine, rugăciune și meditație, Zamolxe iese tranfigurat, unindu-se cu scânteia divină din el, asemeni lui Iisus care trăieste miracolul devenirii „Una cu Tatăl”.  

Zamolxe separă viața de moarte prin inițiere, adică prin confruntarea cu realitățile lumii nevăzută înainte de moartea trupului. 

Este identic cu ce aveau să spuna sfinții creștini ai pustiei: „Nu poți cunoaște Raiul după moarte, dacă nu l-ai înțeles din timpul vieții!”

O altă asemănare interesantă între creștinism și zamolxianism este ideea omului îndumnezeit capabil să reformeze și să salveze umanitatea! 

Asa cum Iisus reformează Legea lui Moise: „Eu nu am venit să stric Legea, ci am venit s-o împlinesc!”, tot astfel, Zamolxe redescoperă sensurile învățăturii primului Zeu, Gebeleizis. 

Iată ce scrie Dan Oltean în Religia dacilor: ”Zamolxe nu a demolat vechile divinități getice, ci le-a dat un nou aspect, o nouă înfățișare. Din aceasta cauză era foarte firesc ca numele lui Gebeleizis să dispară, fiind înlocuit cu numele reformatorului sau.” 

Nu putem să negăm, sau să nu observăm uluitoarea asemănare cu religia creștină, care trece cu vederea peste Demiurgul Vechiului Testament, Yahve…

Conform traducerilor, Gebeleizis înseamnă Zeul Cerului sau Zeul venit din cer… 

(Sursa: http://codulluioreste.ro/149/)

Religia Geto-Dacilor

Religia geto-dacilor, că a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin aura creată în jurul lui de către o literatură de tot felul. 

Deşi istoriografia noastră (dar nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cât mai completă şi general acceptată.

Mitul lui Zamolxis

A trăit cu mai bine de o jumătate de secol înaintea Erei Creştine. Zeu suprem al geto-dacilor, erou naţional, învăţător şi judecător în slujba poporului său, Zamolxis a fost o divinitate totală.

Unul din marii iniţiaţi şi civilizatori ai lumii.

Etimologia numelui de Zamolxis ne este explicată de către istoricul Porphiros: imediat după naştere, viitorul zeu a fost înfăşurat într-o piele de urs (zalmos = piele). Este aici locul să amintim despre celebra „trecere prin piele”, proba pe care o suportă neofitul, în procesul de iniţiere, în Templul lui Osiris din Egiptul Antic, când – sub ritualul ezoteric al sacerdoţilor – profanul murea şi renăştea omul spiritual, capabil să înţeleagă mersul şi rostul lumii.

Ceea ce demonstrează încă o dată – dacă mai era nevoie – despre racordarea culturii geto-dacice la marile valori universale. Izvoarele cu privire la existenţa şi opera lui Zamolxis sunt diferite, sunt foarte vechi şi cercetate de savanţi de larg prestigiu: Strabon, Socrate, Herodot, Platon, Origenes sau Clement din Alexandria.

Filozof prin vocaţie, constructor din pasiune, legislator prin convingere, medic prin necesitate, Zamolxis a făcut din neamul său un popor de nemuritori. Este bine cunoscut, de către istorici, spiritul de sacrificiu al geto-dacilor.

Credinţa lor în nemurire a fost dusă 

– mai departe – de creştinism.

Despre Zamolxis, istoricul Strabon spune: „Un get, numit Zamolxis, a fost scribul reputatului Pitagora. L-a însoţit pe ilustrul filozof în toate peregrinările sale prin lumea Egiptului misterios, de unde a dobândit preţioase şi tainice informaţii despre fenomenele cereşti, despre spiritul uman, despre geometrie, filozofie şi medicină. Revenit în patrie – liber, iniţiat şi bogat – Zamolxis a căpătat rapid respectul cârmuitorilor şi al poporului. În cele din urmă, a izbutit să-l convingă chiar pe regele geto-dacilor să şi-l facă asociat la putere, ca pe un om superior, dotat cu harul de a releva voinţa zeilor. La început, regele i-a încredinţat funcţia de Mare Preot al zeilor, apoi l-a proclamat zeu pe însuşi Zamolxis”.

Un alt strălucit istoric al antichităţii, Herodot, vine cu alte amănunte: „Înainte de Zamolxis, geto-dacii trăiau într-o cumplită sărăcie, fiind lipsiţi de învăţătură. Întrucât trăise o vreme în preajma lui Pitagora – omul cel mai înţelept al Helladei – Zamolxis a adus poporului său moravuri mai înalte. La început, a cerut să i se construiască, după schiţele sale, un templu cu o sală de întrunire în mijlocul edificiului. Aici îşi primea, cu regularitate, oaspeţii de vază, iniţiindu-i în noile cunoştinţe şi taine de care dispunea. La un moment dat, Zamolxis a simţit nevoia reculegerii în deplină singurătate. Şi a dat poruncă să i se zidească – tot după planurile sale – un mic templu subteran. Aici a coborât singur, rămânând izolat, în adâncimea încăperilor subterane, vreme de trei ani de zile. Când a revenit la suprafaţă, în mijlocul poporului său, oamenii l-au aclamat ca pe un zeu”.

Magicianul în arta filozofiei, care a fost Socrate, vorbeşte despre Zamolxis într-unul din faimoasele „Dialoguri” platoniciene, în termeni mai mult decât admirativi: „Zamolxis dovedeşte, ca zeu al geto-dacilor, că tot aşa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să tratăm trupul, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul”. 

Foarte interesant este şi ceea ce spun, despre Zamolxis, doi mari erudiţi ai vremii: Origenes şi Clement din Alexandria. De la aceştia aflăm că în sala de mijloc a Templului lui Zamolxis nu se reuneau decât bărbaţii, după un anumit ritual. Ei purtau un brâu lat, din piele albă de miel, sub care se aflau, la vedere, semnele păstorului, agricultorului şi constructorului: cuţitul, spicul de grâu şi rigla cu 24 de gradaţii. Salonul de mijloc era un adevărat sanctuar, unde se săvârşeau acte iniţiatice, ezoterice, de felul celor din categoria misterelor osiriace, eleusiene sau dionisiace.

„Nu uita, lumina pentagramei magice este 

IUBIREA. 

Dar, ca să o faci strălucitoare, trebuie să ajungi la

 esenţa pentagramei,  

IERTAREA”.

(Zamolxis)

VA URMA