„Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatica până la Marea Neagră, care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră.
Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru până aproape de Odesa şi Kiev […]
Acest fragment de popor, atât de nebăgat în seamă astăzi, când nici în ziaristică, nici la congres [Congresul de la Berlin din 1878] nu s-a pomenit despre el, are îndărătul lui un trecut strălucit câştigat prin proprie vitejie faţă de nişte duşmani cu mult superiori în cultura şi arta războiului.”
(Mihai Eminescu)
- sursa: culturaromana.ro -
DIALECTELE LIMBII ROMÂNE.
Să citim împreună începutul unui basm în dacoromână, aromână, meglenoromână şi istroromână, preluat din lucrarea profesorului Corneliu Beda ”Aromânii”, apărută în anul 2004, la Bucureşti și să remarcăm cât de asemănănatoare este limba vorbită de românii de la nord şi de la sud de Dunăre.
(Textele originale se găsesc la pagina 44, în lucrarea lui Corneliu Beda, ”Aromânii”)
Dacoromână:
Era odată un împărat care nu avea niciun fiu şi dorea mult să aibă un fiu, ca să nu i se stingă numele. De aceea se ruga la Dumnezeu să-i dea un fiu.
Într-o zi se duse la un vrăjitor, să vadă dacă-i va da Domnul un fiu sau nu.
Iară acel vrăjitor îi dete un măr şi-i zise: să dai nevestii tale acest măr să-l mănânce şi ea va naşte un fiu aşa cum îţi cere inima.
Aromână:
Eara nă oară una miră ţe no-avea niţiun h’il’u şi multu durea durea s’aibă un h’il’u tra s nu-l’ se-astingă numa. De-aţea nâs ura la Dumnidzău să-l’ da un h’il’u.
Nă dzuă si duse la un magu, ma-z-veadă di se va-l’da Domnul h’il’u ică nu.
Am aţel mag îl’ deade un mer şi-l’ dzâse: si-l dai a mul’are-tăi aestu mer şi s-lu mâcă, şi ea va s-facă un h’il’u, aşiţe cum îl’ doare inima.
Meglenoromână:
Ra ună oară un ampirat cari nu ve niţiun il’iu şi multu ţinea să aibă un il’iu, sa nu-l’i si stingă numea. Di ţea iel tucu si ruga la Domnu să-l’i da un il’iu.
Ună zuuă si dusi la un maghesnic, să cată dă-l’i să-l’i da Domnu vrin il’iu ili nu.
Ară ţel meghesnic ăl’i dedi ună meră şi-l’i zisi: să-u dai la mul’iari-ta ţestă meră şi să-u mănancă, şi ea să rudească un il’iu şa cum aţi ţeri buricu.
Istroromână:
O vote fost-a un cral’ carle n’a vut nancun fil’ şi ie fost t’aro rada ve un fil’ se nu l’i se zatare lumele. Din ţăsta rugat-a Domnu neca-l’ daie un fil’.
O zi mes-a la un strigun, za vede se-l va da Domnu da un fil’, ali se nu va.
Şi ţela strigun l’-a dat un mere şi l’-a zis: de ţesta mer lu te mul’ere neca-l poide si va rodi un fil’ cum rei tu vre.
- Sursa: cerșipământromânesc -
Comentarii
Trimiteți un comentariu