-=- MAGHIARIZAREA FORȚATĂ, UN FENOMEN REAL ÎN INIMA ROMÂNIEI...-=-

                     În 120 de ani au dispărut, în Harghita și Covasna, 100 de sate exclusiv românești...

La 5 ianuarie 1875, comitetul şcolar din Comăneşti, comună fostă românească, ajunsă româno – „secuiască” prevedea 30 de minute alocate în programa şcolară pentru religia reformată şi 90 de minute (dovadă că raportul dintre români şi românii „secuizaţi”, adică ungurizaţi prin „maghiarizare” era încă de 3/1) pentru cea greco-unită. În 1910 nu mai avea nici un locuitor declarat român.

Astăzi, urmaşii românilor cer autonomie „secuiască”, adică ungurească sau, pardon, „maghiară”!

Sat exclusiv românesc la 1566, Lăzăreni număra câteva familii de „secui” la sfârşitul secolului XVIII. Ca prin minune, în 1800 piere, într-un incendiu, „biserica românească”.

După 1867 încep presiunile dar românii majoritari rezistă în jurul preotului mucenic Boeru. La moartea acestuia, autorităţile refuză să primească preotul unit trimis de Blaj (1910).

Vine în schimb „fişpanul” judeţului, care le explica locuitorilor că strămoşii lor n-au fost „budos olahok” ci „pecenegi”, adică „un neam strălucit” de „viţă ungurească”.

Românii nu răspund, potrivit cercetătorului Sabin Opreanu, iar oficialităţile, după un chef de pomină, redactează în numele lor un proces verbal, atestând că au cerut să treacă la… catolicism. Din 1.000 de familii, ca să nu bată la ochi, cca 261 de români rămânând „uniţi”.

La Gheorghieni „biserica românească” a fost devastată şi distrusă în 1916.

Curteni, sat exclusiv românesc, atestat la 1332, devine „Udvarfalva” la 1900, fiind declaraţi români doar 46 de locuitori din 606. Restul de 560 deveniseră „secui” adică „unguri” sau, pardon, „maghiari”.

La fel a evoluat satul exclusiv românesc Şoimeni la „noua calitate” consfinţită prin numele de „Csomortan”. În 1913, românii „uniţi” au fost trecuţi forţat, ca şi cei din Ciceu şi Pauleni, la Biserica romano-catolică.

Astăzi urmaşii lor declară că sunt „secui”, adică „unguri”, pardon, „maghiari”, cerând autonomie UDMR-istă. Şi exemplele pot continuă cu Ciumani, Boroşneu Mare şi Mic, Dobolii de Sus, etc. Numai că, în aceste localităţi declarate „curat” ungureşti, se constată că toată antroponimia era românească.

Pe baza izvoarelor (arheologice, epigrafice, documentare, narative) şi a recensâmintelor (cele mai importante ca izvoare, chiar falsificate fiind) se poate aprecia că, în 120 de ani, au dispărut în Covasna 41 de sate exclusiv româneşti (14 în perioada 1800-1867 şi 27 în era dualistă), iar în Harghita 59 (17 în perioada 1800-1867, 42 în era dualistă).

Istoricul Húnfalvi Pál, pe numele de naştere Paul Hunsdorfer, deci el însuşi un maghiarizat, nota, la sfârşitul veacului XIX: „În general considerăm neîndoielnic faptul că, între secuii de azi, o parte este de obârşie românească”. Iar etnograful german Rudolf Bergner (1860-1899) era în măsură să stabilească etapele procesului:

Etapa bilingvismului – acceptarea, ca a doua limbă, a „maghiarei” (Se dădea ca exemplu satul Voşlobeni de lângă Gheorghieni);

Etapa uitării limbii natale, dar cu păstrarea confesiunii ortodoxe (ex. Satul Joseni);

Etapa finală a pierderii confesiunii.

Aşa au devenit „secuieşti”, adică ungureşti: Vărghiş, Racoşu de Sus, Aita Mare, Beliu, Ivăneşti, Cernatu de Sus şi de Jos, Dobolii, Brateş etc.

În alte zeci de localităţi, doar bisericile ortodoxe părăsite mai amintesc de originea românească a locuitorilor: Bodogaia, Lăzăreni, Curteni, Sărata, Budin, Mărtinuş, Daia, Corund (catolicizat la 1720), Angheluş, Ghidfalău, Olteni etc.

În multe altele, doar vechile cimitire, chiar dacă, uneori, şi numele de pe cruci au fost maghiarizate: Jigodin, Şoimeni, Păuteni, Ciceu.

Iată de ce, când procesul continua sub ochii noştri, la Zagon, de exemplu, când alde Dămăcea (Domokos), Cojocaru, Columban sau Radu(ly) susţin în Parlamentul Ţării nu interesele româneşti ci pe cele ale „Europei”, ar trebui să ne îngrijorăm şi să luăm măsuri.

Cel puţin să explicăm autenticei Europe, nu „Europei” Sfântului Ştefan care moare de dragul şi de grija noastră, că tot tam-tam-ul cu „deznaţionalizările” în România, în timpul regimului „comunist” şi după, nu este altceva decât povestea hoţului care strigă, atunci când este prins, „Hoţii!”.

Din fericire, procesul a fost, dacă nu întrerupt, cel puţin încetinit de evenimentul petrecut la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia.

În baza normelor de drept internaţional recunoscute şi promovate de toate statele la sfârşitul primului război mondial (1914-1918), inclusiv de statele agresoare învinse (Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria) şi, cel puţin declarativ, de către nou inventata jucărie masonică, Rusia Sovietică, la 1 Decembrie 1918 s-a înregistrat un act juridic de voinţă naţională, cu valoare de drept internaţional: istorica Declaraţie, prin care poporul băştinaş şi majoritar din Banat, Partium şi Transilvania proclama unirea sa şi a teritoriilor româneşti de la est de Tisa cu Ţara: „Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Țara Ungurească (Partium – n.n.), adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”.

Având aceeaşi valoare juridică, dar precedând cu doi ani tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) istorica Declaraţie a fost recunoscută şi de comunităţile alogene: ungurii şi ungurizaţii prin „Actul de constituire” şi Manifestul Consiliului Naţional Maghiar de la Târgu-Mureş, proclamând, în perioada 31 octombrie/ 3 noiembrie, „recunoaşterea Statelor naţionale formate sau în curs de formare”, secuii, adică „maghiarii”, prin Declaraţia din aprilie 1919 publicată în „Uj Villag” din Sibiu, saşii, prin Declaraţia Adunării de la Mediaş (9 iunie 1919), evreii, prin Moţiunea de la Bucureşti din martie 1919, ţiganii, prin Hotărârea Adunării de la Târnăveni (27 aprilie 1919) etc.

Ea a fost recunoscută şi de Ungaria, prin Articolul 45 al Tratatului de Pace care preciza că „Ungaria… renunţă în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor vechii monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, potrivit stipulaţiilor articolului 27”.

Doar oficial, pentru că Ungaria a căutat să promoveze în continuare „maghiarismul” şi „maghiarizarea” sub toate steagurile şi culorile, ungurii schimbându-şi peste noapte opţiunile sociale şi politice, în bloc, fără fisuri şi cu o nonşalanţă (a se citi „tupeu”) de invidiat , ori de câte ori a fost nevoie, pozând mereu ca maeştri în arta răsturnării imaginii, din opresori în „victime” şi etern „nedreptăţiţii” Europei.

Doar-doar vor mai înşfăca o halcă de pământ străin pe ai cărui locuitori să-şi exercite talentul în arta deznaţionalizării!

AȘA S-A FORMAT UNGARIA: