-=- CĂCIULA GETO-DACICĂ...-=-

       "PILOS", DERIVAT DIN TRACICUL "PLEISK"- CĂCIULA "CU PLISC" A GETO-DACILOR.

Zalmoxis este în acelaşi timp zeu şi rege. Printr-un sistem religios ale cărui rădăcini se prelungesc probabil până în preistoria indoeuropenilor, s-a produs o identificare, omologare sau confuzie între zeu, rege şi mare preot. Importanţa marelui preot şi rolul său politic şi social pe lângă rege par să-i caracterizeze pe traco-frigieni şi pe celţi (unde druidul era considerat uneori superior regelui), dar instituţia era atestată şi în Grecia arhaică şi ea exista cu siguranţă în protoistoria indo-europeană.

Istoricul roman Florus, care a trăit în timpul lui Traian şi Hadrian, scria despre daci, cu admiraţie şi respect: „Dacii inhaerent montibus“ - dacii stau agăţaţi de munţi. 

Traiul lor în fortificaţiile din vârful munţilor, adevărate cuiburi de vulturi, într-o perfectă simbioză cu resursele şi condiţiile oferite de mediul natural, de multe ori ostil, a fost perceput de romani ca o caracteristică.

Strabon scria despre theosebeis şi kapnobataii misienilor care locuiau pe malul drept al Dunării, asceţi şi contemplativi vegetarieni care se hrăneau cu miere, lapte şi brânză. Strabon adaugă că şi la traci erau solitari pioşi care trăiau departe de femei şi care erau cunoscuţi sub numele de ktistai. 

Ei sunt onoraţi pentru că se consacră zeilor şi "trăiesc liberi de orice teamă". La daci, după o informaţie a lui Flavius Josephus, aceşti asceţi şi contemplativi se numeau pleistoi. 

Jean Gage a încercat o interpretare curajoasă a cuvântului pleistoi, raportându-l la zeul trac Pleistoros, adăugând anumite toponimice sud-dunărene (între altele, Pliska în Dobrogea meridională), pentru a reconstitui o rădăcină *pleisk (conform românescului "plisc"), iar Eugen Lozovan sugerează un radical indo-european *pleus, cu forma lui tracică *pleisc de unde derivă şi românescul plisc ca şi *pleiskoi, pleistoi şi pileati (cei ce purtau pe cap "pilos").

Astfel, pleistoii ne apar acum limpede, definitiv scăpaţi de bănuiala de a nu constitui decât o lectură fantezistă: celibatari şi vegetarieni, cu capetele acoperite de pilos, ca nobilii daci. 

Acel pilos care imita imaginea vulturului - suveran al piscurilor pierdute în nori, Pasărea-de-Pradă-Mamă cu cioc de fier şi gheare încovoiate, pe care şamanii o invocau în ritualurile iniţiatice.

În acest context, credem că merită să menţionăm, pe scurt, şi elementele care au dus la o evidentă apropiere între daci (respectiv geto-daci) şi esenieni (autorii elebrelor Manuscrise de la Marea Moartă – spre deosebire de cei care aveau interdicţie în a scrie texte cu caracter religios, ereticii esenieni, care se autointitulau „văzători”, adică profeţi, au nesocotit această interdicţie). 

Discuţiile au pornit de la un fragment din opera lui Flavius Iosephus, Antichităţi iudaice (XVII, 22); acesta se referă la esenieni, descriind într-o manieră concisă viaţa, obiceiurile, filosofia acestora:
Flavius Iosephus (37-100 d.Hr.), istoric iudeu, în Antichităţi iudaice menţionează:
„[Esenienii] au bunurile în devălmăşie, iar bogatul nu se bucură întru nimic mai mult de cele ce are decât acela care nu are niciun fel de avere [...]. 

Ei nu-şi iau neveste şi nici nu obişnuiesc să aibă sclavi, pe de o parte socotind că robia duce la nedreptate, pe de alta dându-şi seama că se iveşte astfel prilej de răzvrătire.

 Aceştia trăiesc prin ei înşişi şi se folosesc de serviciile pe care şi le pot face unii altora. Aleg – prin vot – un fel de perceptori ai veniturilor şi ai roadelor ce le produce pământul, aceia fiind nişte bărbaţi cumsecade, iar preoţii iau asupra lor pregătirea grâului şi a alimentelor. Nu trăiesc aceştia într-un fel deosebit de al celorlalţi oameni, ci traiul lor seamănă cu al aşa-numiţilor polistai (pleistoi) de la geto-daci.”
(Izvoare privind istoria României, vol. I., Academia Română, Bucureşti, 1964, traducere Vl. Iliescu, V. C. Popescu, Gh. Ştefan)

„Esenienii trăiesc într-un mod care nu se deosebeşte deloc, ci se aseamănă cât mai mult cu felul de a trăi al geto-dacilor numiţi pleistoi.”
(traducere din limba franceză a textului lui Iosephus)
Dacă analizăm situaţia şi din punct de vedere al foneticii, existenţa 

„pleisk”-ului trac, amintind de aspectul „pleus”-ului indoeuropean, aminteşte de căciula geto-dacilor „pilos” (probabil făcută din lână sau postav, după cum apare în reprezentările de pe Columna lui Traian).
(sursa: Grec Ioan Marius, Zamolxis. Realitate şi mit în religia geto-dacilor)

[...] Strabon scria despre theosebeis şi kapnobataii misienilor, care locuiau pe malul drept al Dunării. 

Aceşti asceţi şi contemplativi erau vegetarieni şi se hrăneau cu miere, lapte şi brânză. 

Strabon adaugă că şi la traci erau solitari pioşi care trăiau departe de femei şi care erau cunoscuţi sub numele de ktistai. Ei sunt onoraţi pentru că se consacră zeilor şi "trăiesc liberi de orice teamă". La geto-daci, după o informaţie a lui Flavius Josephus, aceşti asceţi şi contemplativi se numeau pleistoi [...]

Gage a încercat o interpretare curajoasă a cuvântului pleistoi. Urmându-i pe Tomaschek şi pe Kazarow, el a raportat pe pleistoi la zeul traco-getic Pleistoros, dar el a adăugat dosarului o dedicaţie din timpul domniei lui Hadrian pentru Diana Plestrensis şi anumite toponimice sud-dunărene (între altele, Pliska în Dobrogea meridională), pentru a reconstitui o rădăcină *pleisk (cf. rom. plisc). 

Reconstituirea a fost criticată de F. Altheim şi Lozovan. 

Ultimul sugerează un radical i.-e. *pleus, cu forma lui geto-tracică *pleisc de unde derivă şi românescul plisc ca şi *pleiskoi, pleistoi şi pileati (cei ce purtau pe cap "pilos").

(sursa: Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han)

Pleistoii ne apar acum limpede, definitiv scăpaţi de bănuiala de a nu constitui decât o lectură fantezistă. 

Celibatari şi vegetarieni, cu capetele acoperite de pilos ca și nobilii geto-daci, apropierea de essenieni în ceea ce-i priveşte nu este fortuită, adică  întâmplătoare.
(referințe: E. Lozovan)