-- LIMBA ROMÂNĂ, CUVÂNTUL VIU AL STRĂBUNILOR NOȘTRI -
Platon (437 – 347 î.Hr.), în dialogul dintre Socrate și prietenul său Charmide, ne vorbește despre învățăturile lui Zalmoxis sau „Știința despre suflet și trup” practicată de medicii traco-geți:
„Tot așa stau lucrurile, Charmide, și cu acest descântec. Eu (Socrate) l-am învățat acolo, la oaste, de la un medic trac, unul dintre ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acela că medicii aveau dreptate să cuvânteze, așa cum v-am învățat adineauri. Dar Zalmoxis, regele nostru, adăugă el, care este și Zeu, ne spune că, după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seama de trup. Tot astfel, trebuie să dăm îngrijire trupului împreună cu sufletul. Și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli, pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg e bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune și rele pentru trup și pentru om, în întregul său, vin din suflet și de acolo curg ca de la cap la ochi. Trebuie, deci, în primul rând să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu incantații. Aceste incantații sunt vorbele frumoase, care fac să se nască în suflete înțelepciunea. Odată ivită aceasta, dacă se stăruie, este ușor să se bucure de sănătate și capul. Când mă învăța leacul și incantațiile, spunea: «Să nu te înduplece nimeni să-i tămăduiești capul cu acest leac, dacă nu-ți încredințează mai întâi sufletul ca să i-l tămăduiești cu ajutorul incantației, iar acum, zicea el, aceasta e cea mai mare greșeală a oamenilor: ca unii medici să caute în chip deosebit o vindecare sau cealaltă.». Și mă povățuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni, oricât de bogat, dintr-un neam ales sau oricât de frumos ar fi, să fac altfel. Deci eu, pentru că i-am jurat și sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da într-adevăr ascultare. Și, dacă vrei, potrivit povețelor străinului să-mi încredințezi sufletul tău pentru a-l vrăji cu incantațiile tracului, îți voi da și leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ți pot ajuta cu nimic, scumpe Charmide”
(Fontes, I, 101 – 102), (469 – 399 î.Hr.).”
Dacă nu ştim să folosim cuvintele vii, cu rezonanță frumoasă, nu vom şti să tratăm cu cuvântul.
Cuvântul poate fi o sapă ştirbă, o sapă bună sau o coadă de sapă.
Cuvântul viu păstrează vigoarea neamului.
Vom sărăci însă dacă nu vom şti cum să ne facem această ordine pe care o cere Cuvântul, pe care o cere bunul simţ, pe care o cere sufletul.
Să ne sădim fiecare, în Suflet, un ”copac” al Fericirii, plin de frunzele Bucuriei de A FI!
Geto-Dacii au vorbit stră-românește, iar noi vorbim românește pentru că a fost necesar să ne adaptăm la creștinism.
Din marea familie a traco-geto–dacilor au rămas câțiva vorbitori de limbă strămoșească: macedoromâna este româna, meglena este limba română, istro-româna este de fapt bănățeana veche, iar daco-româna este româna, ceea ce înseamnă că stră-româna(sau limba priscă, ”limba bătrână”) e româna și că restul sunt doar niște evoluții în timp, așa cum s-a trecut de la limba grecească veche – elina, la limba nouă – dimotiki.
La fel s-a petrecut și cu limba română, într-un fel se scria şi se pronunţa acum 150 de ani şi în alt fel se scrie şi se pronunţă acum.
Dar chiar şi aşa, cu aceste mici corecții, limba care s-a născut, limba română, are ca bază limba creată de Zalmoxis, limba zeilor traci şi rămâne o limbă vie, nealterată din punct de vedere al suflului divin.
În definitiv, de-a lungul timpului, toate popoarele şi-au clarificat – limpezit am putea spune – felul de a vorbi și de a scrie, fiecare mergând în continuare după structura energetică care caracterizează acel neam în parte.
Astfel, chiar și romanii puterniciei Rome, care se vor(în mintea lor) a latiniza pe toată lumea, au renunţat la limba lor adoptând o altă limbă – italiană.
Pe cuprinsul Italiei, se găsesc la ora actuală, chiar mai multe sute de dialecte, ceea ce face ca doi italieni care locuiesc pe aceeași stradă să nu se poată înțelege, dacă nu ar avea și o limbă națională.
Petru Maior ne spunea în „Istoria pentru începutul românilor“ că,
„ …totuși dacă vom avea a grăi oblu(drept), limba românească este muma limbii latinești“.
Oricum, pentru românul nostru, aceste polemici despre limbă nu-şi au nici un rost.
Fiecare dintre noi, ȘTIE în adâncul sufletului său, că vorbeşte limba strămoşilor lui, care este o limbă ancestrală.
Unui român nu i-ar lua mai mult de 3 zile ca să se exprime în limba traco-geto-dacă. Dacă punem virgulele unde trebuie și facem adaptarea necesară la limba română, descoperim că limba străbunilor este aceeași cu limba românească.
Atunci se folosea, hai să spunem așa, un limbaj arhaic.
”Academicienii” de la Academia Română (români ori ba) îi situează pe aceia care au dezvoltat primele locuinţe de pe planetă, prima agricultură din Europa, prima ceramică neagră, cea mai frumoasă ceramica din Europa şi probabil de pe întreaga planetă( magnifica cultură Cucuteni) şi primele înscrisuri ale omenirii pe acelaşi plan cu toţi ...”barbarii-nomazi”.
Dumnealor uită un fapt, anume, este logic ca o societate sedentară de agricultori, comparativ cu nomazii, să dezvolte o viaţă socială din ce în ce mai complexă, consemnând în cuvinte, ca într-o arhivă de istorie, toată evoluţia din diverse domenii.
Cică, etimoanele limbii române dau impresia că nu există nici un cuvânt de origine română.(!) Cică, în mintea lor, Limba Română conţine cuvinte cu etimon... latin, roman, slav, grec, turcesc, maghiar, albanez şi unele cuvinte cu etimon necunoscut.
Existenţa în unele graiuri anterioare romanilor, slavilor, turcilor, etc. a unor cuvinte comune cu româna infirmă această teorie atât de INJUSTĂ!
De exemplu, limba Sanscrită are 1.500 de cuvinte comune cu româna printre care se găsesc şi cuvintele sacre ale vedelor, Om, Ram, Sa, Vede, Dakşa, Valac( Valah), etc.
Paul Tonciulescu a descoperit circa 100 de cuvinte româneşti în sumeriană, cuvinte cu o vechime de la 3.000 la 5.000 de ani.
La fel, a descoperit câteva sute de cuvinte româneşti în limbile etruscă, albaneză, bască şi greacă, în scrierile lui Homeros.
Augustin Deac a găsit peste 500 de cuvinte rumâneşti în greaca veche.
De la un român din Tunisia am aflat de existenţa câtorva cuvinte româneşti în nordul Africii, cum ar fi: Tamash, Foggaras, Arad( munte şi regiune), Deva, Chelibia, yennar, furar; mayu, iunyu, iulyu (luni din calendarul berber), Colina Barsa în Cartagina, Sosuvlei( mlaştină; format din sos şi vlei/hlei, semnificând pământ moale, nămol, oarecum prin tehnica specifică limbajului românesc al morfemelor), etc.
Acest limbaj al morfemelor (element morfologic-afix,accent, disinență, alternanță fonetică,etc- cu ajutorul căruia se formează de la o RĂDĂCINĂ, cuvinte și forme noi - DEX) acoperă aproape tot sistemul lexical românesc, care dovedeşte în felul acesta că el nu este un simplu amalgam de cuvinte străine, aşa cum apare la un examen superficial şi nedocumentat suficient.
Până la urmă ce sunt aceste morfeme denumite pe alocuri şi morfeme stem? “Demonstraţia este teribil de simplă”.
De fapt aceste morfeme, sunt “o alternativă la tabuul etimoanelor”.
Astfel, este uşor de constatat că grupuri sonore, regăsite în morfeme, formează o familie de cuvinte, cu un înţeles comun extrem de vag conturat, un fel de metafore înţelese doar de români.
Credibilitatea acestui limbaj este precară din cauza aspectului, prea simplu pentru a fi adevărat, cel puţin la o primă vedere superficială.
Onomatopeele limbii române pot intra în alcătuirea morfemelor. “POC, AUU, TÂR, SFÂR, PÂR, sunt dintre primele “cuvinte imagine”.
Ele devin morfeme în cuvinte ca POC-NI-TUR-Ă, AU-ZU, TÂR-ÂT, SFÂR-ÂIE, PÂR-ÂIE, PÂR-ÂU.”
Metafora nu este obligatoriu elegantă, dar ea este un cuvânt imagine. . . Morfemele sunt o sursă de compunere metaforică a cuvintelor româneşti. . .
Prin prisma morfemelor, aproape toate cuvintele româneşti sunt nişte metafore, “cuvinte imagine; pictograme”.
Astfel, “Focul PÂR-ÂIE, PÂR-JOL-EŞ-TE, face PÂR-JOALE, PÂR-GUIE, toate sunt metafore şi folosesc morfemul PÂR, o onomatopee, dar cuvântul PÂRJOALĂ are etimon...cică... maghiar!!!, deşi compunera onomatopeică este certificatul de vechime a limbii române, emis de o datină imuabilă, legea fundamentală a neamului nostru.
Româna este graiul vechii Europe pentru că “forma primară a derivării onomatopeice nu există decât în limba română”.
Apii, apulii, armâni, rumâni, ramanii, cu toţii, semnifică cei de pe ape, oameni de pe ape, iar Apulum şi Apulia poate fi un loc înconjurat de ape.
Din “Româna, limba vechii Europe” aflăm despre cuvântul râu că ”poate să existe de când cineva a observat că un părâu ori un râu pot face rru rru.
Românii sunt singurii care au substantivul râu.
“Un râuleţ poate să sune şi RRA. RRA şi ARR, ARR, existând pâ-Ra-ie, Ra-ţe, Ra-ci şi AR-IEŞ, AR-GEŞ, AR-DA, AR-NO, AR-ÂU.”
Etimoanele date de savanţi sunt rădăcini de cuvinte ce se presupun a fi intrate în limba română.
Pe acestă gândire s-a impus concluzia conform căreia româna este o limbă hibridă, compusă din cuvinte preluate de la toţi care au trecut ori au poposit aici!!!
Nimeni nu este lăsat să aducă în discuţie o altă variantă, complet opusă acesteia!“
Asta a făcut însă, Lucian Cueşdean, care a propus un pol opus al acestei teorii, pol opus care ar trebui pus în discuţie şi cercetat conform “legilor” bunului simţ şi nu numai acestora.
Dumnealui afirmă că nu există nici o dovadă că aceste etimoane au intrat în limba română, “ele puteau la fel de bine să iasă din română în celelate limbi”.
Descoperirea unor cuvinte comune între limba română şi alte idiomuri, în uz sau prea puţin folosite, dovedesc aspectul opus.
Am dat mai sus câteva exemple de astfel de cuvinte.
Concluzia?! Este logic să spunem că rumânii nu şi-au pierdut niciodată graiul moştenit de la parinţi tocmai din neolitic, când au produs prima agricultură a Europei.
Cuvintele ce par a intra în română, din alte graiuri, nu sunt de fapt ieşite din dialectele rumânilor de-a lungul timpului.
Rumânii NU s-au lepădat niciodată de graiul părinţilor şi NU au învăţatniciodată limba legiunilor romane cotropitoare. NICIODATĂ!!!
Gândiţi-vă la sec. 19 şi la aceea avalanşă de cuvinte străine, mai ales franţuzeşti, în limba română a oraşelor.
Ce făceau atunci ţăranii? Nu îşi vedeau de treaba lor, păstrând intact graiul primit de la părinţi, ignorând ceea ce se petrecea la oraşe?
Nu exact aşa au făcut şi Geto-Dacii?
DESIGUR CĂ DA!
Poate au ”dispărut” din istorie timp de câteva secole, „suspendaţi de munţi” pentru a-şi proteja fiinţa naţională, dar au dispărut ei din viaţă? NU!!!
Acum ei trăiesc tot acolo unde au trăit ai lor? DA!!!
Rumânii sunt urmaşi ai romanilor? Desigur, NU!!!
Oare nu romanii provin din rândul triburilor tracice latine (apuli, etrusci, dardani, etc.)? Desigur, DA!!!
Latina lor nu provine din vechea latină a tracilor, aşa-zisa Protolatină, Limba Bătrână, sau Lingua Prisca? Desigur că DA!!!
Rumâna este limba vechii Europe? Desigur că DA!!!
Comentarii
Trimiteți un comentariu