-=- CEAHLĂUL, KOGAIONONUL MOLDAV...-=-

                    - LEGENDELE  C E A H L Ă U L U I -

Muntele Ceahlău este unic în spaţiul românesc – are hram şi are sărbătoare, dar mai mult decât toate, are nenumărate legende şi poveşti, chiar şi unul dintre miturile fundamentale ale poporului român: „Dochia şi Traian”, mitul etnogenezei, cel atât de frumos versificat de Gheorghe Asachi. 

Există 49 de legende şi poveşti de la muntele Ceahlău. O lume populată cu fiinţe fantastice sau reale şi personaje istorice este dezvăluită, exprimând creativitatea, măsura şi bunul gust al munteanului de la poale de Ceahlău, muntean de la care a cules  și Vasile Alecsandri frumoasele balade ale „Mioriţei”, „Şalgăi”, „Miului” sau „Hoţul şi domniţa” şi „Biserica rispită”. 

Nu lipsesc din poveştile lor urieşii, căpcăunii, dracii, zânele, Noureanu, Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne, Dumnezeu şi Sfântu’ Petru, vrăjitoare, călugări, boieri, ţărani, haiduci, dar şi Alexandru cel Bun, Dragoş-Vodă sau Ştefan cel Mare şi Vasile Lupu.

 

Din Geneza Muntelui Ceahlău, aflăm că acesta n-a fost dintotdeauna aşa cum îl ştim noi, înalt, cu stânci multe îngrămădite spre vârf şi cu codri spre poale. 

Se spune că Satana vroia să ajungă până sus la cer. A suflat o zi şi-o noapte de-a rândul de s-a strâns mulţime de piatră grămadă. Când a vrut Dracul să se urce spre cerul din care fusese alungat, Dumnezeu a blagoslovit şi a pus mâna pe muntele care s-a clădit Ceahlăul. 

De atunci, Ceahlăul este muntele lui Dumnezeu, cel pe care a pus mâna Sa şi l-a sfinţit. 

Vârful Toaca are și el legenda lui. 

Se spune că Traian, împăratul Romei, a cucerit ţara lui Decebal după lupte crâncene. 

Ca să supună pe toţi dacii, i-a urmărit cu armatele sale până spre răsăritul Daciei. 

Ajuns aici, a hotărât să ridice o stavilă împotriva barbarilor care pândeau de dincolo de noua graniţă a imperiului. Soldaţii romani şi prizonierii daci au adunat mulţime de pietre şi le-au îngrămădit, iar în vârf au pus stâncile cele mari. 

Pe cea mai înaltă dintre ele au pus toacă şi un legionar stătea cu ochi-n soare şi vestea primejdia, bătând în acea toacă. Şi aşa a fost până la părăsirea Daciei de armatele romane.

 

    Dar niciuna dintre stâncile Ceahlăului n-a aprins mai tare imaginaţia rapsozilor populari decât Dochia şi Panaghia. Stânca Panaghiei, situată lângă vârful tocit al Toacăi, se ridică maiestuoasă şi strălucitoare în razele soarelui. 

Soarele o iubeşte încă şi-i trimite razele-imângâietoare ce o înconjoară cu un braţ de îndrăgostit. 

Cică, Panaghia era o fată din satul Răpciuni, ce crescuse pe lângă vechiul Palat al Cnejilor, fiind una dintre fetele de casă ale Mariei Cantacuzino. Dar stăpâna sa îşi vede soţul ucis de către lacomul şi neîndurătorul Duca-Vodă, iar ginerele, fiul lui Brâncoveanu, îşi pierde capul pe butucul de la Edikule. 

Ieşită din umbra întunecată a Palatului Cnejilor, fata străluci în razele Soarelui. Feciorii din sate nu mai căutau alte fete la hora de duminică. Ba mai mult, nu mai pridideau cu grija pe care i-o acordau. Lăsau coasa, lăsau securea şi joagărul şi se strângeau în jurul fetei. Sfatul obştii, oamenii cei buni şi bătrâni, asistau neputincioşi la nebunia fiilor lor. Au mers la vataman şi i-au cerut să-i scape de farmecele Panaghiei spre a avea linişte în sat. Panaghia fu urcată sus pe platoul Ceahlăului, unde murise stoarsă de vlagă maica Nazaria, lângă stâncile trufaşe, unde s-au adăpostit ereţii şi caprele negre. Vru să-şi facă seama. Auzise de-un pustnic numit Ghedeon, dar găsi la adăpostul său de lângă Piatra Altarului doar oasele albite de vremuri. Urcă pe Toaca gândind a-şi afla liniştea în hăurile de dedesubt. Când, deodată, printre neguri, se ivi Soarele. Panaghia îl văzu şi rămase vrăjită privindu-l. Soarele se opri şi el să privească pe frumoasa din vârf de stâncă. Şi ceasuri întregi pierdu din drumul său spre asfinţit. A doua zi, Panaghia urcă din nou pe vârf, pe Toaca. Iar Soarele prelungi la nesfârşit şederea sa deasupra Ceahlăului. 

Dar Noaptea ridică la Dumnezeu rugă împotriva Soarelui ce-i răpea din întuneric. Dumnezeu îi ocrotea pe cei ce se iubeau, dar erau încurcate cele hotărâte încă de la săvârşitu’ lumii şi decise pedepsirea Soarelui îndrăgostit. 

Ceahlăul fu învesmântat în neguri negre şi grele, iar Panaghia îşi aşteptă în zadar iubitul să spargă cu razele ceţurile cenuşii. Vru să coboare în sat, unde văzu lumina. Dar la poalele Toacei simţi cum picioarele îi prind rădăcini, cum sânul şi braţele şi umerii luaseră încremenirea pietrei. Doar ochii se ridicară spre Soarele, ce prea târziu învinse negurile. 

Se spune că inima-i îndurerată n-a încetat să bată. Iar Soarele şi astăzi poposeşte mai mult deasupra Ceahlăului. Şi îmbracă în mantie de raze pe, cândva, la fel de strălucitoarea Panaghie, acum cea mai frumoasă stâncă a muntelui.