--24 ianuarie 1859--
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE--
Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea din 1918), a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova si Țara Românească sub numele „Principatele Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti”. Ziua de 24 ianuarie a rămas în istoria românilor ca data la care s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române.
Aceasta a avut loc la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Țării Românești.
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei si Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii acestora.
În urma războiului Crimeii situația s-a schimbat (între 1853 și 1856), când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.
În 1856, dupa război, prin Tratatul de Pace de la Paris se iau decizii care privesc si principatele Moldovei si Țării Românești. Ulterior, în contextul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857, Marile Puteri acordă acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Unire.
Acesta consta în adunări Ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizarii politice și sociale a țărilor române.
Adunarile Ad-Hoc, cunoscute sub numele neoficial de
„Divanuri Ad-Hoc”, au fost adunări consultative convocate în 7 octombrie 1857 în Moldova și în 8 octombrie 1857 în Valahia(Țara Românească).
Scopul era de a exprima voința populației cu privire la organizarea definitiva a principatelor.
Acestea erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe.
În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă in Moldova, situația a fost mai controversată.
Caimacanul (locțiitor la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc.
Însă, șansa a făcut ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles.
Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european.
Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon și regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost anulate.
În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Pprincipatelor Moldovei și Țării Românești.
În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la Principatele Române.
Cea mai semnificativă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei si Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestatii Sale Sultanul” si sub protecția Marilor Puteri.
Unirea propusă aici a fost mai degrabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte. Capitalele rămâneau aceleași, la Bucuresti si Iași, și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți.
În data de 5 – 17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar domnitorul desemnat a fost Alexandru Ioan Cuza.
Peste o săptămână, în 12 – 24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că principatele romane nu pot fi conduse de același domnitor, a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza.
Meritul lui Alexandru Ioan Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Romane.
Prin reformele sale din toate domeniile, Alexandru Ioan Cuza a pus bazele statului roman modern.
Noua țară s-a numit România abia dupa abdicarea lui Cuza, din anul 1866, cand a fost redactată prima constituție.
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE--
Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea din 1918), a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova si Țara Românească sub numele „Principatele Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti”. Ziua de 24 ianuarie a rămas în istoria românilor ca data la care s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române.
Aceasta a avut loc la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Țării Românești.
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei si Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii acestora.
În urma războiului Crimeii situația s-a schimbat (între 1853 și 1856), când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.
În 1856, dupa război, prin Tratatul de Pace de la Paris se iau decizii care privesc si principatele Moldovei si Țării Românești. Ulterior, în contextul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857, Marile Puteri acordă acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Unire.
Acesta consta în adunări Ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizarii politice și sociale a țărilor române.
Adunarile Ad-Hoc, cunoscute sub numele neoficial de
„Divanuri Ad-Hoc”, au fost adunări consultative convocate în 7 octombrie 1857 în Moldova și în 8 octombrie 1857 în Valahia(Țara Românească).
Scopul era de a exprima voința populației cu privire la organizarea definitiva a principatelor.
Acestea erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe.
În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă in Moldova, situația a fost mai controversată.
Caimacanul (locțiitor la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc.
Însă, șansa a făcut ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles.
Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon și regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost anulate.
În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Pprincipatelor Moldovei și Țării Românești.
În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la Principatele Române.
Cea mai semnificativă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei si Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestatii Sale Sultanul” si sub protecția Marilor Puteri.
Unirea propusă aici a fost mai degrabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte. Capitalele rămâneau aceleași, la Bucuresti si Iași, și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți.
În data de 5 – 17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar domnitorul desemnat a fost Alexandru Ioan Cuza.
Peste o săptămână, în 12 – 24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că principatele romane nu pot fi conduse de același domnitor, a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza.
Meritul lui Alexandru Ioan Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Romane.
Prin reformele sale din toate domeniile, Alexandru Ioan Cuza a pus bazele statului roman modern.
Noua țară s-a numit România abia dupa abdicarea lui Cuza, din anul 1866, cand a fost redactată prima constituție.
Comentarii
Trimiteți un comentariu