-=- RUMÎNA ARHAICĂ - LIMBA PRISCĂ - LIMBA BĂTRÂNĂ - LATINA VULGATA = O SINGURĂ LIMBĂ PRIMORDIALĂ-=-!

           - LIMBA GETICĂ (RUMÎNA ARHAICĂ) ESTE LA ORIGINEA LIMBILOR EUROPENE - 

                                   (Thraxus Ares)

Este demn de remarcat că nu numai în Rumînia, dar și în alte țări unde se vorbesc limbi romanice, au apărut voci care contestă originea latină a acestor limbi, precum franceza sau spaniola. Cităm aici pe Yves Cortez și pe Carme Himénez Huertas.

Romanistica este acea parte a lingvisticii comparativ-istorice moderne care se ocupă cu studiul limbilor romanice. Vechea teorie susține că limbile romanice se trag în principiu din latină, deși nu chiar din latina clasică, ci din așa-zisa latină vulgară, adică latina vorbită la Roma și în Peninsula Italică, apoi dusă mai departe și în alte părți ale imperiului, dar această teorie este mult prea veche și nu ia în considerare o serie de date lingvistice.

În acest articol ne propunem să aducem în discuție o serie de astfel de date cărora vom încerca să le găsim adevărata semnificație.

Trebuie menționat de la început că nimeni nu a definit cu adevărat latina vulgară, cel puțin așa cum se ”reflectă” ea în limbile romanice al căror vocabular este în mare parte deosebit de cel latin, dar destul de asemănător în cadrul limbilor romanice (mai ales în cele de apus), rumîna reprezentînd o excepție în mai multe privințe.

În plus, se pot adăuga o mulțime de diferențe de ordin gramatical: dispariția cazurilor la presupusa trecerea de la latină la limbile romanice, structură sintactică diferită, precum și prezența articolului hotărît și nehotărît în limbile romanice, ambele absente cu desăvîrșire în latină, la care se poate adăuga simplificarea modalităților de formare a pluralului, precum și dispariția terminațiilor de caz.

În principiu, sînt date gramaticale imposibil de explicat printr’o origine latină a limbilor romanice, fie că vorbim de latina clasică sau de cea populară, pe care vom încerca să o identificăm și să o redefinim cu un termen folosit chiar în acele vremuri: acela de ”lingua romana rustica”.

După presupusa simplificare a desinențelor de plural, limbile romanice se grupează în grupul de est: în principiu, rumîna și italiana, la care putem adăuga și dalmata, care formează pluralul adăugînd terminația -i la masculin și -e la feminin; asta în timp ce grupul de vest, adică franceza, provensala, spaniola și portugheza, adaugă un -s pentru plural, atît la masculin, cît și la feminin.

De aceea a fost postulată existența a mai multor ramuri ale latinei vulgare, cel puțin două, una în est și alta în vest, dar această anomalie nu a fost niciodată clarificată, nici măcar abordată în mod serios.

S-ar putea afirma că în vest a avut loc o schimbare în modalitatea de formare a pluralului după cucerirea acestor regiuni de către romani, dar teoria cade imediat dacă ne gîndim la unitatea dintre rumînă și italiană, care nu se poate explica prin nici un fel de latină mai mult sau mai puțin vulgară, ținînd cont de faptul că Geția a fost parțial cucerită mult mai tîrziu decît toate celelalte provincii.

Este evident că răspunsul trebuie căutat în altă parte.

Nu este cumva vorba, în fiecare caz, de o unitate pre-romanică? Acesta pare să fie adevărul, din moment ce formarea pluralului în -i se regăsește și în alte limbi indo-europene, cum ar fi limbile slave.

Un alt aspect surprinzător este lipsa genului neutru din toate limbile romanice, cu excepția limbii rumîne.

Latina avea trei genuri: masculin, feminin și neutru, iar limbile romanice de vest au numai genul masculin și feminin. Deși româna are trei genuri ca și latina, modul de formare a genului neutru din română diferă de cel latin și, prin urmare, nu se poate spune că genul neutru rumînesc provine din latină. Ca atare, genul neutru din limba rumînă pare să fie de origine pre-latină.

Multe alte limbi indo-europene au trei genuri, similare cu cele din latină.

Toate aceste neconcordanțe încep să capete un alt contur în momentul în care aflăm că limba latină era deja o limbă moartă (ca limbă vorbită) începînd cu secolul I î.Hr., dar acest adevăr nu este cunoscut și nici discutat sau măcar menționat în lucrările de lingvistică romanică.

Poetul roman Gnaeus Naevius (cca 270- cca 201, î.Hr.) spune următoarele pe propriul epitaf:

”Immortales mortales si foret fas flere
flerent divae Camene Naevium poetam
itaque, postquam est Orchi traditus thesauro
obliti sunt Romani loquier lingua latina.”

”Dacă muritorilor li s’ar îngădui să’i plîngă pe muritori
ei vor plînge pe divinul poet Gnaeus Naevius
iar după ce va fi pus în cutia lui Orchus
Romanii vor fi uitat să vorbească latina.” (tr. n.).

Poetul latin Gnaeus Naevius a murit în exil, sinucigîndu’se în nordul Africii, în 201 î.Hr., nu înainte de a’și scrie propriul epitaf, departe de Roma, exprimîndu’și regretul că romanii nu mai vorbesc realmente limba latină.

Se pare că într’adevăr către sfârșitul secolui III î.Hr., limba latină nu mai era vorbită la Roma decît într’o mică măsură, așa cum se exprimă și Gnaeus Naevius, fapt explicabil în ultimă instanță, după cum vom vedea mai în cele ce urmează.

Se știe că latina era vorbită doar în Latium, o provincie de mărimea unui județ, reprezentînd mai puțin de 5% din întreg teritoriul peninsulei italice. Către sfîrșitul secolului V î.Hr., Roma începe să cucerească și să subjuge celelalte popoare din peninsulă.

Această perioadă de cucerire a durat peste 200 de ani, pînă către sfîrșitul sec. III î.Hr.

Majoritatea limbilor din Italia erau limbi indo-europene înrudite sau foarte înrudite cu latina; cu o parte dintre ele era reciproc inteligibilă, cu excepția limbii etrusce care era o limbă ne-indo-europeană și grecești care, deși limbă indo-europeană, era totuși destul de diferită de limbile italice. După ce Roma ajunge să controleze toată peninsula, vorbitori ai altor limbi și dialecte italice se stabilesc la Roma cauzînd astfel declinul limbii latine ca limbă vorbită.

Ovidiu, la sfîrșitul sec. I, î.Hr. în Ars amandi, spune lectorilor săi:

”Să nu considerați cultivarea inteligenței prin studierea artelor și a celor două limbi ca pe o grijă superfluă.”

Fără îndoială: prin cele două limbi, poetul se referea la greacă și la latină. Cu alte cuvinte, Ovidiu ne spune că la Roma, în vremea sa, pe la sfîrșitul secolului I î.Hr., latina trebuia învățată ca și artele, deci nu mai era limba maternă a romanilor.

Ceva mai tîrziu, în secolul I d.Hr., în Satiricon, unul din personajele lui Petronius spune:

”Să nu credeți că disprețuiesc studiul; am două biblioteci, una în greacă și alta în latină.”

Pe cînd Juvenal, în jurul anului 120 d.Hr., în Satirele sale scrie:

”Doamnelor, nu vă simțiți rușinate să ignorați latina?”

Prin urmare, Juvenal nu afirmă că doamnele din înalta societate romană vorbesc prost latinește, ci le reproșează că nu au habar de latină. Acest reproș vine în contextul unei societăți în care bărbații din clasele de sus studiau în școală latina și aveau cunoștințe mai solide de latină, pe cînd sexul frumos nu cunoștea deloc sau mai deloc latina și astfel nu o mai puteau transmite tinerelor generații.

De cele mai multe ori, bărbații cunoșteau în egală măsură și limba greacă, iar unii dintre ei scriau în ambele limbi. Marc Aureliu a scris mai mult în greacă, iar Suetoniu și Apuleius au scris atît în greacă, cît și în latină. Despre o serie dintre acești autori bilingvi, istorici moderni ai literaturii latine spun că limba (latină) în care au scris se depărta din ce în ce mai mult de latina clasică.

Cam în aceeași perioadă, pe la anul 100 d.Hr., într’un studiu al său despre gramatici și oratori, Suetoniu spune următoarele despre unul dintre ei:

”Caecilius Epitora… deschise o școală și … se spune că fu primul care discuta în latină fără să se pregătească”, (cf. Y. Cortez, pg. 22).

Prin urmare și un celebru profesor (sau orator) roman trebuia să se pregătească atunci cînd avea de vorbit în latină.

Dacă toate aceste argumente nu sînt suficiente pentru cei care (mai) cred în originea latină a limbilor romanice, adăugăm că același Suetoniu (Cei 12 Cezari) arată că Iulius Caesar organizase la Roma ”diferite spectacole: lupte de gladiatori, precum și spectacole în toate cartierele Romei în cele trei limbi”, cele trei limbi fiind latina, greaca și …. osca.

Este un fapt destul de bine cunoscut că după cucerirea teritoriilor locuite de osci, situate în imediata vecinătate de sud a Latiului, mulți dintre aceștia s’au stabilit la Roma.

Amintim că oscii și umbrii erau grupurile etno-lingvistice cele mai numeroase din grupul italic. În mod evident, orice persoană confruntată cu astfel de date, se va întreba cum cineva mai poate susține că romanii au răspîndit și implementat latina de la Oceanul Atlantic pînă la Marea Neagră, cînd în Roma, începînd cu secolul I d.Hr, nimeni nu mai vorbea latina ca limbă maternă.

Triburile oscilor au fost cucerite de romani în a doua jumătate a secolului IV î.Hr. Prin urmare, 300 de ani mai tîrziu, o mare parte din populația Romei vorbea limba oscă, în timp ce limba latină încetase de mai fi vorbită.

Pe de altă parte, foarte buni cunoscători ai literaturii latine, au arătat că, începînd cu secolul II d.Hr., literatura în limbă latină cunoaște un regres ireversibil.

Astfel, J.-C. Alexis Pierron (1882) afirmă următoarele:

”După Juvenal poezia dispare; după Pliniu cel Tânăr elocvența; după Tacit istoria.”

Despre Aelius Gellius spune:

”Este plin de alocuțiuni străine, are adesea mania arhaismelor.”

Iar despre Apuleius exclamă:

”Limba lui Apuleius este compusă din toate limbile sau, dacă doriți, din toate patois de care s’a impregnat în călătoriile sale”, (cf. Cortez, 22).

Unde ”patois” este vorbirea sau limbajul care este considerat non-standard, deși termenul nu este definit formal în lingvistică. Ca atare, patois se poate referi la pidgins (limbă stricată), creolă, dialect sau vernacul (limbă indigenă), dar nu în mod obișnuit la jargon sau argou, care sînt forme vocale bazate pe vocabular.

În utilizarea colocvială a termenului, în special în Franța, distincțiile de clasă sînt implicate de înțelesul propriu al termenului, deoarece în franceză, patois se referă la orice sociolect asociat cu clase rurale needucate, în contrast cu limba dominantă de prestigiu (franceza standard) vorbită de clasele mijlocii și înalte ale orașelor sau utilizate în literatură și setări formale (”acrolect”).

Mai aproape de zilele noastre, Jean Barbet (Littérature latine, 1965), un alt istoric al literaturii latine afirmă următoarele despre literatura latină a secolelor I și II ale erei creștine:

”Scriitorii au continuat să scrie o limbă clasicizantă, artificială…de obicei, în secolul II citesc și imită, de preferință, autori arhaici, cedînd unei tendințe deja foarte pronunțate încă de pe vremea lui Cicero.”

Alți istorici ai literaturii latine exprimă și au opinii similare, dar ne vom opri aici.

Cu toate acestea, limba latină a fost folosită ca limbă scrisă pe tot cursul Evului Mediu, mai ales datorită faptului că era folosită ca limbă de cult de către Biserica Catolică.

Fapt: în urma Conciliului din Tours, din 813, s’a luat hotărîrea ca preoții să folosească ”limba romană rustică (lingua romana rustica) sau limba germanică întrucît toți le pot înțelege cu ușurință”.

După cum am văzut, limba romană rustică era doar o lingua franca și era diferită de limbile și dialectele romanice vorbite la acea vreme în diversele provincii ale fostului imperiu roman, dar se pare că autorii textului respectiv nu făceau distincția între acea lingua romana și limbile romanice respective.

Limba romană rustică era limba vorbită pe tot cuprinsul Imperiului Roman și a luat naștere în Peninsula Italică, în timpul și după cucerirea peninsulei de către romani; a avut statut de lingua franca pe care mai toți locuitorii peninsulei o puteau înțelege mai mult sau mai puțin, dar nu o vorbeau la ei acasă.

De aceea nu trebuie să deducem că vechile limbi italice au dispărut odată cu apariția acestei limbi de comunicare. Ele au continuat să fie vorbite, multă vreme după aceea. Acest lucru a fost posibil tocmai datorită faptului că marea majoritate a limbilor italice erau îndeaproape înrudite – în unele cazuri reciproc inteligibile.

Este posibil ca latina să fi avut un rol preponderent în modelarea fonetică a acestor limbi la început, înainte de a dispărea ca limbă vorbită. Cînd spunem modelare fonetică, ne referim la folosirea unei pronunții similare a unui mare număr de cuvinte care era comun tuturor acestor limbi.

Că limbile italice nu au dispărut în totalitate nici azi, stă mărturie faptul că limba italiană de azi are atît de multe dialecte destul de diferite, încît în multe cazuri vorbitorii acestor dialecte nu se pot înțelege între ei.

Într’o situație similară se află și spaniola, dar nu și franceza. Este demn de remarcat că dialectele italiene cele mai arhaice seamănă cel mai mult cu rumîna.

Pentru a înțelege mai bine cele afirmate mai sus, începem prin a arăta că limbile italice se împart în două grupuri mari: cele aparținînd dialectelor – Q și cele aparținînd dialectelor – P.

Toate aceste limbi împărtășesc o bună parte din lexic, precum și un număr de caracteristici fonetice. Diferența majoră între dialectele – Q și dialectele – P este aceea că sunetele labio-velare proto-indo-europene *kʷ, *gʷ au trecut la p, respectiv la b, în dialectele – P, dar au rămas neschimbate în dialectele – Q.

În limbile celtice avem o situație identică din acest punct de vedere, unde limbile celtice continentale (din perioada antică) aparțineau dialectelor – P, pe cînd cele insulare (și probabil și celtiberica), aparțineau dialectelor – Q.

În cazul limbilor italice osca și umbrica aparțineau grupului dialectal – P, iar celelalte (inclusiv latina) aparțineau grupului dialectal – Q. De fapt osca și umbrica erau dialecte celtice, venite din nord pe la 1200 î.Hr. și stabilite în peninsulă.

Aici trebuie să precizăm că în lucrări anterioare (Vinereanu, DELR, 2008) am arătat că strămoșii oscilor și ai umbrilor au emigrat din spațiul celtic (sudul Germaniei de azi), fapt confirmat atît de o serie de date lingvistice, cum ar fi trecerea tuturor labio-velarelor la bi-labiale (p, b), dar și de mărturiile unor autori antici precum Eusebius Pamphilius, scriitor latin de origine galică.

Cu alte cuvinte oscii și umbrii erau de fapt la origine celți, iar limbile vorbite de ei erau celtice, desprinse din rîndul dialectelor celtice continentale, pe la 1200-1300 î.Hr.

Indo-europeniști de renume, precum G. Devoto, R.S. Conway, M.S. Beeler și alții au arătat că limbile italice nu s’au format pe teritorul peninsulei italice, ci au venit din diferite zone cu populații vorbind limbi înrudite.

Astfel, Devoto spune ”separarea latinilor de osco-umbri nu este un fapt italic, ci un fapt dialectal indo-european, în Italia indo-europenii au venit în două valuri extrem de diferite”, în timp ce Beeler este mult mai explicit:

”[N]u cred că vreuna din inovațiile aflate în latină și osco-umbrică este destul de puternică să constituie un argument irefutabil pentru o ”fază italică” concepută ca o comunitate lingvistică separată în timp și spațiu încă din proto-indo-europeană. Mai degrabă aș sugera că pre-latina și pre-osco-umbrica au putut ocupa arii învecinate într’o comunitate indo-europeană apuseană încă unitară”.

Într’adevăr, așa cum am arătat în Argument-ul la Dicționarul Etimologic al Limbii Rumîne, a existat, în mod indubitabil o comunitate geto-traco-iliro-celtică, iar italicii nu sînt altceva decît triburi emigrate din spațiul geto-traco-iliro-celtic, la momente istorice diferite, fie din Balcani (siculii), fie de pe cursul superior al Dunării (osco-umbrii), fie de pe cursul mijlociu al Dunării (latino-faliscii).

Prin urmare, italicii nu sînt decât un amestec de astfel de emigranți (geto-traco-iliri sau celți), ale căror limbi au evoluat în mod separat de trunchiul comun, păstrînd desigur o serie de elemente comune, ceea ce arată că ele sînt înrudite, deși înrudirea lor provine dintr’o perioadă pre-italică.

Astfel că ceea ce s’a întîmplat din punct de vedere lingvistic în peninsula italică, rezultat al influenței reciproce a limbilor italice din care a fost generată lingua romana rustica, a avut influență și în celelalte provincii. Mai precis: aceeași lingua romana rustica a reușit să ajute la remodelarea fonetică a limbilor preponderent celtice din Galia și Spania, ceea ce se întîmplase anterior cu osco-umbrica din peninsula italică.

Aceste limbi și dialecte locale nu au fost, însă, influențate la fel de mult și la nivel lexical sau gramatical. Numai astfel se explică, o serie de ”inovații” lingvistice (de multe ori comune) din limbile romanice, din secolele IX-X pînă în zilele noastre.

Cred că cea mai importantă ajustare fonetică a fost revenirea lui p și b (acolo unde proveneau din labio-velarele proto-indo-europene) la qŭ sau gŭ în limbile oscă și umbrică (de fapt două dialecte ale aceleeași limbi), făcînd ca aceste limbi să nu mai pară atît de diferite de dialectele-Q (latina și celelalte).

Fenomenul s’a repetat prin modelarea fonetică a limbilor și dialectelor celtice vorbite în Galia și Spania, transformîndu’le dar nu eliminîndu’le, așa cum s’a crezut pînă acum. Acesta este un detaliu extrem de important, de care va trebui să se țină cont de acum încolo. În ceea ce privește rumîna, nici măcar o astfel de modelare fonetică nu a avut loc.

În română, mai toate elementele lexicale au aceeași evoluție fonetică, de la proto-indo-europeană la română, fie că sînt de origine traco-dacă, fie că au echivalent în latină, ceea ce dovedește că acele cuvinte care au echivalent în latină, nu sînt realmente de origine latină.

Vorbind de labio-velarele proto-indo-europene, nu numai celticele continentale (aici includem și osco-umbrica) le’au transformat în bi-labiale, ci și getica (traco-iliră). Spre deosebire de limbile celtice continentale (devenite limbi romanice), rumîna a păstrat intacte aceste bi-labiale (provenite din labio-velarele proto-indoeuropene), fapt care dovedește că lingua romana rustica nu a influențat cu nimic getica la nivel fonetic și, în mod logic, nici la nivel gramatical. Singura influență este cea a unor împrumturi lexicale, nu multe la număr (cf. Vinereanu, DELR, 2008).

Putem adăuga că ceea ce s’a întîmplat atunci, cu peste 2000 în urmă în peninsula italică și apoi cîteva sute de ani mai tîrziu, dincolo de Alpi (în Galia și Spania), s’a întîmplat mult mai tîrziu cu dialectele limbilor moderne, atunci cînd au început să se impună limbile literare.

Nici rumîna nu a făcut excepție de la aceată regulă. O serie de deosebiri de pronunție au fost aduse la un numitor comun, cum ar fi palatalizarea mai multor consoane din limba rumînă. Astfel, acolo unde f trecuse la h, ca în fier > hier, a fi > a hi, etc. s’a revenit la formele în f.

Un fenomen amplu răspîndit în graiurile rumînești (în special în cele din Moldova și Translivania, dar nu numai) a fost palatalizarea labialelor, adică trecerea lui p și b la chi și respectiv ghi, atunci cînd erau urmate de o vocală palatală (e sau i) ca în bine > ghine, piatră > chiatră, etc.

O astfel de pronunție sună neobișnuit, iar simpla ”corectare” a lor face celelalte diferențe de pronunție să pară minore. Aceste fenomene fonetice aproape au dispărut din graiurile românești din Rumînia, datorită învățămîntului obligatoriu și a mass-mediei, dar ele sînt mult mai vizibile în Republica Moldova, unde pînă nu demult limba oficială a fost limba rusă, iar influența limbii rumîne literare era mult mai mică. Așa vor fi sunat și diferențele de pronunție ale osco-umbrilor pentru urechile vorbitorilor de latină și ale celorlate dialecte – Q din peninsulă, ca și cele ale celților din Galia, frați buni cu osco-umbri.

Lingua romana rustica era încă folosită ca lingua franca în secolul IX, fiind limba Jurămintelor de la Strasburg (versiunea romanică o vom reda mai jos).

Este un document bilingv în limba romană rustică și în germana veche (mai precis un dialect germanic vorbit în acea perioadă), mai precis în dialectul franc al vechii germane de sus. În discuția noastră ne interesează doar cel în limba romană rustică.

Redăm mai jos textul integral:

”Pro Deo amur et pro christian poblo et nostro comun salvament, d’ist di in avant, in quant deus savir et podir me dunat, si salvarai eo cist meo fradre Karlo et in aiudha et in cadhuna cosa, si om perdreit son fradra salvar dist, in o quid il mi altresi fazet, et ab Ludher nul plaidnunquam prindrai, qui meon vol cist meon fradre Karle in damno sit.”

Cercetătorii consideră că acest document este scris în proto-franceză, fiind în același timp, și cel mai vechi document scris într’o limbă romanică.

După părerea noastră acest document este scris în lingua romana rustica, aceeași despre care se vorbește și în documentul Conciliului din Tours, iar nu în proto-franceză, cum se crede îndeobște.

La o privire mai atentă, în text nu poate fi reperat nici un articol hotărît (sau nehotărît).

Cînd a apărut, prin urmare, articolul hotărît în franceză, dacă nu era prezent în secolul IX? În secolele X-XI ?

Așa ceva nu este posibil. De fapt, tot din secolul IX datează și La Cantilène de Sainte Eulalie, un text scris într’o limbă romanică, diferită de limba Jurămintelor de la Strasburg.

În limba acestui text poate fi reperat articolul hotărît și alte elemente lexicale sau gramaticale care o identifică ca fiind limba proto-franceză. 

Prin urmare, limbile romanice nu provin nici din latină, dar nici din limba romanică (în care este scris Jurămîntul de la Strasburg). 

De aceea putem susține că lingua romana rustica a influențat limbile locale transformîndu’le mai mult sau mai puțin: mult mai mult în cazul limbii galice și foarte puțin în cazul limbii getice, dar nu stă la baza nici uneia dintre aceste limbi.

Pe de altă parte, texte vechi din Spania, cam din aceeași perioadă, sînt scrise în forme timpurii ale dialectelor hispanice. 

Limbile romanice erau bine definite încă din secolele IX-X, chiar și la nivel dialectal.

Atunci ne întrebăm: cînd s’au format aceste limbi? Dar dialectele lor?

Sînt întrebări legitime fundamentale de care atîrnă în mod esențial înțelegerea istoriei limbilor romanice. Pe de altă parte, lingua romana rustica era și ea folosită, tot în aceeași perioadă, ca limbă distinctă. Astfel, este legitim să ne întrebăm de ce Jurămintele de la Strasburg folosesc lingua romana și nu limba franceză, ca autorul cantilenei amintite mai sus.

Cauza pare să fie aceea că cei doi regi, Carol Pleșuvul și fratele său Ludovic (Lothar), erau vorbitori de limbă germană și nu înțelegeau limba franceză veche, ca de altfel și cei ai mulți din anturajul lor; au recurs astfel la limba romanică, mult mai folosită la acea vreme decît latina clasică, se pare chiar și în scris.

În acest articol, am adus în discuție o serie de argumente (lingvistice și extra-lingvistice) care justifică din plin faptul că latina nu este limba mamă a limbilor romanice, așa cum nici latina clasică – dar nici altfel de latină – nu este.

Noțiunea de latină vulgară (populară) nu are nici o acoperire: o astfel de limbă, așa cum a fost și este încă înțeleasă de lingviști nu a existat.

A existat, în schimb, lingua romana rustica, o lingua franca unitară, folosită în tot imperiul roman, dar și după prăbușirea acestuia, limbă care a influențat evoluția limbilor romanice de vest, fără, însă, să înlocuiască limbile locale existente.

Această limbă nu a fost limba maternă a niciunui grup etnic sau social. Prezența acestei limbi în același context istoric cu proto-franceza, dar și cu proto-spaniola, este o dovadă irefutabilă în acest sens, dovadă care nu mai poate fi ignorată de dragul unor teorii greșite, formulate cu mai multe sute de ani în urmă.

Este, prin urmare, necesar ca originea limbilor romanice să fie re-evaluată pe baza unor date extra-lingvistice mai vechi, ignorate (cu bună știință sau din comoditate), precum și o serie de date lingvistice a căror reală semnificație a fost, de asemenea, trecută cu vederea pînă acum.

În acest articol, am prezentat doar cîteva date de importanță majoră, fără a intra în detalii. Necesitatea unei evaluări ample a tuturor datelor care ne stau la dispoziție este, credem, evidentă; scopul ?

Originea limbilor romanice trebuie să fie abordată corect din punct de vedere lingvistic, nu politic.

Bibliografie:

Vinereanu, Mihai – DESPRE DREAPTA INTERPRETARE A DATELOR DIN LIMBILE ROMANICE SAU CĂTRE O NOUĂ ȘTIINȚĂ A ROMANISTICII

Cortez, Yves- Le français ne vient pas du latin -Essai sur une aberration linguistique, L’Harmattan, Paris, 2007.

Jiménez Huertas, Carme – No venimos del latin, Circulo Rojo, 2013.

Vinereanu, Mihai – Dicționar Etimologic al Limbii Române, Pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Alcor Edimpex, București, 2008.