”ȚĂRAN ROMÂN, MĂRIA TA...”
Ţăranul din vremurile acestea nu mai are aproape nimic în el, nici sângele strămoşilor lui, nici vorba de odinioară.
Și nici datinile nu le mai ţine aşa cum au fost ele cândva.
În viaţa sa au intervenit numeroase modificări şi nu doar într-o anumită zonă, ci pe întreg arealul românesc...
Ţăranul român nu mai umblă încălţat în opinci, nu mai poartă iţari, sau cuşmă pe cap, la întorsul brazdelor de pămînt...
Nu mai e dornic să stea la sat...
Pentru unii, a trăi la sat e un chin... E o ruşine...
Ţăranul de odinioară iubea satul ca pe lumina zilei, ca pe maica lui care i-a dat viaţă...
Şi a răbdat de foame şi sete, şi a murit pentru pămîntul lui...
A fost în război, s-a întors acasă mutilat, bolnav şi flămînd.
Şi flămînd a fost mai tot timpul ţăranul român...
El a trăit cu familia lui numeroasă de pe urma roadelor de pe cele cîteva brazde de pămînt din jurul casei...
Viaţa ţăranului niciodată nu a fost una pe măsura voinţei sale de om harnic, răbdător, muncitor, de crescător de animale şi cultivator de pomi fructiferi...
Niciodată munca lui nu a fost răsplătită pe măsura trudei care i-a asprit palmele...
A fost nevoit să trăiască în pace, alături de animalele sale, în comunitatea semenilor lui, unii în bordeie, alţii în case făcute din ţăruşi bătuţi în pămînt şi împletiţi cu văltuci de lut cu paie...
Şi au trăit fericiţi, chiar dacă le-au lipsit multe din gospodării, mai ales bucata de pîine de pe masă...
N-au disperat... Au crezut în Dumnezeu... în ziua de mîine, sperînd că şi pentru ei o să fie bine...
Şi au plâns țăranii cu lacrimi de sânge, când pământul le-a fost luat de stat pentru a fi făcut gospodărie colectivă...
Dar Statul a lăsat pămîntul acela tot pe seama ţăranului, ca el să-l muncească şi să se bucure de rodul lui.
Şi au muncit cot la cot, unii lîngă alţii, dar nu condamnaţi pe loturile lor, cum se spune...
Au muncit fiindcă aveau dragoste de pămînt... De animale...
Unii cu palmele la prăşit, ori la culesul livezilor cu fructe aurii... Alţii, la ferma zootehnică...
Satul era, de dimineaţa şi până seara, într-o continuă forfotă...
Pe ulițe treceau căruţe trase de cai, ducîndu-i pe țărani la munca de la câmp, tractoare cu plugurile care brăzdau ogoarele sau, toamna, cărând după ele remorcile pline cu roadele pămîntului, strînse cu sudoare de toţi fiii satului.
Cu mic, cu mare, se întreceau să dea o mînă de ajutor la strînsul holdelor...
Şi oamenii, chiar dacă ziceau că sunt nefericiţi şi că muncesc pentru stat degeaba, aveau podul plin de cereale şi ceva bănuţi la sfîrşit de an...
Odată cu ”revoluţia” din decembrie 1989, lucrurile aveau să ia o altă turnură, la care nimeni nu s-a aşteptat...
Ţăranul s-a bucurat că acum că pămîntul va fi din nou al lui şi o să trăiască în belşug muncindu-l...
Din păcate, din lanurile de odinioară, cultivate ca la carte, au apărut peste noapte şi parcele de o palmă de pămînt, despărţite între ele de ţăruşi...
Multe dintre ele sunt necultivate, că nu are cine să le muncească, iar proprietarii sau rudele lor aşteaptă posibili cumpărători...
Cei care nu au forță să muncească pămîntul sau utilajele agricole necesare, l-au înscris în asociaţii, primind, în schimb, atît cît le dă toamna fermierul, dacă s-a obținut cantitatea de recoltă preconizată...
Dacă omul e bun, şi pămîntul le dă holde...
Trist este că, odată cu trecerea anilor, pământul a început să fie vîndut ori lăsat în paragină, pentru că mai toţi fiii ţăranilor au abandonat satul în care s-au născut şi au plecat în pribegie, să muncească pe moşiile fermierilor străini, departe de glia strămoșească.
Iată ce s-a ales din ţăranul român gospodar, de altădată: un imigrant în toată lumea.
Și asta, pentru că nu-şi mai iubeşte nici satul, nici pămîntul, nici pe cei care i-au dat viaţă.
Unde-s ţăranii de odinioară?
Istoria nu se va mai întoarce, iar dacă lucrurile vor evolua spre globalizare, neamul românesc va avea de suferit, iar România va rămîne o amintire pierdută în negura vremurilor, apărînd într-un subsol pe harta lumii, fără români şi fără de identitate.
(Autor, ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“)
Și nici datinile nu le mai ţine aşa cum au fost ele cândva.
În viaţa sa au intervenit numeroase modificări şi nu doar într-o anumită zonă, ci pe întreg arealul românesc...
Ţăranul român nu mai umblă încălţat în opinci, nu mai poartă iţari, sau cuşmă pe cap, la întorsul brazdelor de pămînt...
Nu mai e dornic să stea la sat...
Pentru unii, a trăi la sat e un chin... E o ruşine...
Ţăranul de odinioară iubea satul ca pe lumina zilei, ca pe maica lui care i-a dat viaţă...
Şi a răbdat de foame şi sete, şi a murit pentru pămîntul lui...
A fost în război, s-a întors acasă mutilat, bolnav şi flămînd.
Şi flămînd a fost mai tot timpul ţăranul român...
El a trăit cu familia lui numeroasă de pe urma roadelor de pe cele cîteva brazde de pămînt din jurul casei...
Viaţa ţăranului niciodată nu a fost una pe măsura voinţei sale de om harnic, răbdător, muncitor, de crescător de animale şi cultivator de pomi fructiferi...
Niciodată munca lui nu a fost răsplătită pe măsura trudei care i-a asprit palmele...
A fost nevoit să trăiască în pace, alături de animalele sale, în comunitatea semenilor lui, unii în bordeie, alţii în case făcute din ţăruşi bătuţi în pămînt şi împletiţi cu văltuci de lut cu paie...
Şi au trăit fericiţi, chiar dacă le-au lipsit multe din gospodării, mai ales bucata de pîine de pe masă...
N-au disperat... Au crezut în Dumnezeu... în ziua de mîine, sperînd că şi pentru ei o să fie bine...
Şi au plâns țăranii cu lacrimi de sânge, când pământul le-a fost luat de stat pentru a fi făcut gospodărie colectivă...
Dar Statul a lăsat pămîntul acela tot pe seama ţăranului, ca el să-l muncească şi să se bucure de rodul lui.
Şi au muncit cot la cot, unii lîngă alţii, dar nu condamnaţi pe loturile lor, cum se spune...
Au muncit fiindcă aveau dragoste de pămînt... De animale...
Unii cu palmele la prăşit, ori la culesul livezilor cu fructe aurii... Alţii, la ferma zootehnică...
Satul era, de dimineaţa şi până seara, într-o continuă forfotă...
Pe ulițe treceau căruţe trase de cai, ducîndu-i pe țărani la munca de la câmp, tractoare cu plugurile care brăzdau ogoarele sau, toamna, cărând după ele remorcile pline cu roadele pămîntului, strînse cu sudoare de toţi fiii satului.
Cu mic, cu mare, se întreceau să dea o mînă de ajutor la strînsul holdelor...
Şi oamenii, chiar dacă ziceau că sunt nefericiţi şi că muncesc pentru stat degeaba, aveau podul plin de cereale şi ceva bănuţi la sfîrşit de an...
Odată cu ”revoluţia” din decembrie 1989, lucrurile aveau să ia o altă turnură, la care nimeni nu s-a aşteptat...
Ţăranul s-a bucurat că acum că pămîntul va fi din nou al lui şi o să trăiască în belşug muncindu-l...
Din păcate, din lanurile de odinioară, cultivate ca la carte, au apărut peste noapte şi parcele de o palmă de pămînt, despărţite între ele de ţăruşi...
Multe dintre ele sunt necultivate, că nu are cine să le muncească, iar proprietarii sau rudele lor aşteaptă posibili cumpărători...
Cei care nu au forță să muncească pămîntul sau utilajele agricole necesare, l-au înscris în asociaţii, primind, în schimb, atît cît le dă toamna fermierul, dacă s-a obținut cantitatea de recoltă preconizată...
Dacă omul e bun, şi pămîntul le dă holde...
Trist este că, odată cu trecerea anilor, pământul a început să fie vîndut ori lăsat în paragină, pentru că mai toţi fiii ţăranilor au abandonat satul în care s-au născut şi au plecat în pribegie, să muncească pe moşiile fermierilor străini, departe de glia strămoșească.
Iată ce s-a ales din ţăranul român gospodar, de altădată: un imigrant în toată lumea.
Și asta, pentru că nu-şi mai iubeşte nici satul, nici pămîntul, nici pe cei care i-au dat viaţă.
Unde-s ţăranii de odinioară?
Istoria nu se va mai întoarce, iar dacă lucrurile vor evolua spre globalizare, neamul românesc va avea de suferit, iar România va rămîne o amintire pierdută în negura vremurilor, apărînd într-un subsol pe harta lumii, fără români şi fără de identitate.
(Autor, ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“)
Comentarii
Trimiteți un comentariu