”Belaginele stau la baza civilizației umane”
(Fontes II p.19).
Ele au prinse în sine legile sfinte care au înveşnicit pe cei nobili, prin respectarea lor, prin perfecţiunea laturii iniţiatice şi nu numai, dar au fost şi „cuţite” pentru cei ce nu ştiau de nici o ordine.
Belaginle sunt traduse diferit şi de contemporani; fie „legile frumoase”, (D. Bălaşa op. cit. p.5 ), fie „legile naturii” (V. Kernbach – „Universul mitic al românilor”-).
Putem lua în considerare aceste interpretări, având în vedere că Belaginele erau puse şi în versuri şi se şi cântau, asigurând prin prevederile lor, în cazul aplicării, o viaţă armonioasă.
Etimologia cuvântului “Belagine”:
Unii cercetători propun ca etimologie structurile belanus – cele bune (legi) + ginus =începători, sau începuturi, deci legi de la începuturi, sau derivă acest cuvânt compus de la belle + leagines, ori de la bela + logos.
Vom arăta care este etimologia cuvântului Belagine pornind de la relevarea clară a etimonului lexemului „Valah”, care arată, fără îndoială, că Valahii de azi sunt aceeaşi cu Pelasgii de ieri .
Aceştia, cu adevărat, au fiinţat dintotdeauna aici, sunt cei mai îndreptăţiţi să se mândrească cu înaintaşii civilizatori ai lumii, cu originea lor nobilă, şi că, acceptând Adevărul, oricât de surprinzător ar fi pentru cei încremeniţi în rutină, aşa-zisele pete albe din istoria noastră, dispar.
Vorbim de evoluţia în timp a lexemului “Pelasg”şi înregistrăm următoarele forme: pelasg(i)–pelah(i) – velah(i) – valah .
Considerăm lexemul BELAGINES un cuvânt compus din doi termeni şi anume din pelasgus şi gentes (gens-gentis, însemnând, ”neam”, „gintă”).
Înregistrăm următoarea evoluţie fonetică:
Desinenţa finală “us” cade ca o lege generală a trecerii la limba geto-daco-românâ – valahă -desinenţa –us este pelasgă și nu latină – şi rezultă termenul pelas(g)gentis.
Şi prima consoană „s”, greu de pronunţat dispare şi rămâne cuvântul pelagentis.
Prin efectul legii comodităţii în comunicare, se anulează fonemul “t”- se ajunge la forma pelagenis.
Are loc metateza ”i/e”; în vorbire, vocala “e” se confundă uşor cu vocala “i” şi se pronunţă termenul în discuţie pelagines.
Între bilabialele “p” şi “b” se face confuzia într-o vorbire fluentă, fiind foarte apropiate sonor şi va rezulta termenul în discuţie belagines.
În timp se pierde şi terminaţia finală ”s” într-un proces normal de dezvoltare, în condiţii diferite ale aceleaşi limbi pelasge şi va rezulta lexemul .belagine.
Deci să sintetizăm:
PELASGUS + GENTES = PELASGENTIS – PELAGENTIS – PELAGENIS – PELAGINES -BELAGINES – BELAGINE.
În traducere vom spune – stricto senso – că cele două cuvinte “pelasgus” şi “gentis” înseamnă – ”a neamului pelasg”.
Se cere, fireşte, o completare a sintagmei.
Pentru a deveni inteligibilă adăugăm ceea ce-i lipseşte, şi anume cuvântul iniţial ”leges.”
Se spunea încă în antichitate LEGES P(B)ELAG(E)INTES, adică LEGILE NEAMULUI PELASG.
Cu timpul s-a pierdut, prin neuzanţă, termenul ”leges” şi sensul său l-a integrat lexemul BELAGINES.
Memoria colectivă n-a mai păstrat întreaga sintagmă, formată din mai mulţi termeni.
Acest lucru se datorează tot nevoii de comunicare sintetică; utilizarea frecventă a termenului belagines, a făcut să se piardă sensul originar al celor două cuvinte, devenind sinonim cu noţiunea de “cod de legi”.
Etimologia cuvântului BELAGINE odată relevată, constituie încă o verigă din lanţul continuităţii şi vechimii valahilor.
Deşi transformările etimologice nu sunt uşor de urmărit, fiind chiar plictisitoare, etimologia poate aduce lumină în problemele nedezlegate până acum, deschizând largi orizonturi spre cunoaştere, nu numai în istoria noastră, dar şi în cea universală.
Dacă Pelasgii sunt Valahii, şi Belaginele sunt Legile Valahilor, atunci concluzia cea mai directă este că Belaginele sunt Legile Valahilor, şi am putea chiar închide demersul nostru privind – Belaginele, ca dovadă a continuităţii milenare a valahilor, în istorie.
Demonstrarea evoluţiei fonetice a lexemului BELAGINES, susţine, ca un argument în plus, că valahii cei dispreţuiţi de unii ignoranţi, sau rău intenţionaţi, au ca strămoşi direcţi pe nobilii pelasgi, creatorii unei civilizaţii care s-a impus în toată lumea. --
Vechimea Belaginelor:
Acestea vin din timpuri imemoriale, după cum am arătat; existau încă în sec. al VI-lea e. n. şi Iordanes (“Getica c.11) spune că se numeau LEGES BELAGINES.
Şi Dionisie Exigul. geto-dac de origine (465-545) .
Mare filozof, publicist, astrolog, moralist, poet şi mare didacticist, a fost acesta.
Dionisie Exigul a ţinut legătura cu geto-dacii de-acasă.
Ştiutor de carte multă, cunoscând bine aceste legi morale, de bază pentru dacii trăitori, le-a lărgit importanţa, completându-le, valorificând şi tradiţiile orale şi a format un corpus de legi pe care le-a şi comentat şi care s-au impus printre credincioşi, şi printre slujitorii preoţi.
Aceste legi le-au păstrat şi urmaşii; în documentele istorice ale Banatului se numesc Jus Walachie, în Transilvania, în Ţara Românească şi în Moldova, Lex Vlachorum, sau Jus et Consuetudo; în Ungaria – Antiqua Valachorum Lex et Consuetudo sau Mos Valachorum.
În Polonia se numeau Jus Valachorum.
Am insistat asupra acestor denumiri pentru că ,având în vedere că „pelasgii” se numesc în timp „valahi”, este clar că legile bătrâne s-au păstrat neîntrerupt şi că vecinii aveau conştiinţa originii valahilor şi a vechimii legilor lor, pe care le numesc fie Antiqua, fie Vetus.
Orgolioşii romani ai Romei au preluat legile de la geto-daco-pelasgi, chiar dacă-i urau.
Tacitus (Ann. 27) menţionează că decemvirii, la îndemnul senatului, au făcut un proiect de legi pentru romani, „culegând din toate părţile, unde au putut afla ceva bun”.
Servius (Aen. VII 695) spune că aceeaşi decemviri au luat de la falisci , “o populaţie de păstori, grupă de BELACI – velahi, emigraţi din regiunea Carpaţilor şi a Istrului, stabiliţi în Etruria, sute de dispoziţiuni legale şi au mai luat unele suplimente la cele “XII Table”.
În sec.al XVI-lea şi al XVII-lea la Făgăraş încă se înregistra
Lex Antiqua Valachorum.
-- VA URMA --
(Fontes II p.19).
Ele au prinse în sine legile sfinte care au înveşnicit pe cei nobili, prin respectarea lor, prin perfecţiunea laturii iniţiatice şi nu numai, dar au fost şi „cuţite” pentru cei ce nu ştiau de nici o ordine.
Belaginle sunt traduse diferit şi de contemporani; fie „legile frumoase”, (D. Bălaşa op. cit. p.5 ), fie „legile naturii” (V. Kernbach – „Universul mitic al românilor”-).
Putem lua în considerare aceste interpretări, având în vedere că Belaginele erau puse şi în versuri şi se şi cântau, asigurând prin prevederile lor, în cazul aplicării, o viaţă armonioasă.
Etimologia cuvântului “Belagine”:
Unii cercetători propun ca etimologie structurile belanus – cele bune (legi) + ginus =începători, sau începuturi, deci legi de la începuturi, sau derivă acest cuvânt compus de la belle + leagines, ori de la bela + logos.
Vom arăta care este etimologia cuvântului Belagine pornind de la relevarea clară a etimonului lexemului „Valah”, care arată, fără îndoială, că Valahii de azi sunt aceeaşi cu Pelasgii de ieri .
Aceştia, cu adevărat, au fiinţat dintotdeauna aici, sunt cei mai îndreptăţiţi să se mândrească cu înaintaşii civilizatori ai lumii, cu originea lor nobilă, şi că, acceptând Adevărul, oricât de surprinzător ar fi pentru cei încremeniţi în rutină, aşa-zisele pete albe din istoria noastră, dispar.
Vorbim de evoluţia în timp a lexemului “Pelasg”şi înregistrăm următoarele forme: pelasg(i)–pelah(i) – velah(i) – valah .
Considerăm lexemul BELAGINES un cuvânt compus din doi termeni şi anume din pelasgus şi gentes (gens-gentis, însemnând, ”neam”, „gintă”).
Înregistrăm următoarea evoluţie fonetică:
Desinenţa finală “us” cade ca o lege generală a trecerii la limba geto-daco-românâ – valahă -desinenţa –us este pelasgă și nu latină – şi rezultă termenul pelas(g)gentis.
Şi prima consoană „s”, greu de pronunţat dispare şi rămâne cuvântul pelagentis.
Prin efectul legii comodităţii în comunicare, se anulează fonemul “t”- se ajunge la forma pelagenis.
Are loc metateza ”i/e”; în vorbire, vocala “e” se confundă uşor cu vocala “i” şi se pronunţă termenul în discuţie pelagines.
Între bilabialele “p” şi “b” se face confuzia într-o vorbire fluentă, fiind foarte apropiate sonor şi va rezulta termenul în discuţie belagines.
În timp se pierde şi terminaţia finală ”s” într-un proces normal de dezvoltare, în condiţii diferite ale aceleaşi limbi pelasge şi va rezulta lexemul .belagine.
Deci să sintetizăm:
PELASGUS + GENTES = PELASGENTIS – PELAGENTIS – PELAGENIS – PELAGINES -BELAGINES – BELAGINE.
În traducere vom spune – stricto senso – că cele două cuvinte “pelasgus” şi “gentis” înseamnă – ”a neamului pelasg”.
Se cere, fireşte, o completare a sintagmei.
Pentru a deveni inteligibilă adăugăm ceea ce-i lipseşte, şi anume cuvântul iniţial ”leges.”
Se spunea încă în antichitate LEGES P(B)ELAG(E)INTES, adică LEGILE NEAMULUI PELASG.
Cu timpul s-a pierdut, prin neuzanţă, termenul ”leges” şi sensul său l-a integrat lexemul BELAGINES.
Memoria colectivă n-a mai păstrat întreaga sintagmă, formată din mai mulţi termeni.
Acest lucru se datorează tot nevoii de comunicare sintetică; utilizarea frecventă a termenului belagines, a făcut să se piardă sensul originar al celor două cuvinte, devenind sinonim cu noţiunea de “cod de legi”.
Etimologia cuvântului BELAGINE odată relevată, constituie încă o verigă din lanţul continuităţii şi vechimii valahilor.
Deşi transformările etimologice nu sunt uşor de urmărit, fiind chiar plictisitoare, etimologia poate aduce lumină în problemele nedezlegate până acum, deschizând largi orizonturi spre cunoaştere, nu numai în istoria noastră, dar şi în cea universală.
Dacă Pelasgii sunt Valahii, şi Belaginele sunt Legile Valahilor, atunci concluzia cea mai directă este că Belaginele sunt Legile Valahilor, şi am putea chiar închide demersul nostru privind – Belaginele, ca dovadă a continuităţii milenare a valahilor, în istorie.
Demonstrarea evoluţiei fonetice a lexemului BELAGINES, susţine, ca un argument în plus, că valahii cei dispreţuiţi de unii ignoranţi, sau rău intenţionaţi, au ca strămoşi direcţi pe nobilii pelasgi, creatorii unei civilizaţii care s-a impus în toată lumea. --
Vechimea Belaginelor:
Acestea vin din timpuri imemoriale, după cum am arătat; existau încă în sec. al VI-lea e. n. şi Iordanes (“Getica c.11) spune că se numeau LEGES BELAGINES.
Şi Dionisie Exigul. geto-dac de origine (465-545) .
Mare filozof, publicist, astrolog, moralist, poet şi mare didacticist, a fost acesta.
Dionisie Exigul a ţinut legătura cu geto-dacii de-acasă.
Ştiutor de carte multă, cunoscând bine aceste legi morale, de bază pentru dacii trăitori, le-a lărgit importanţa, completându-le, valorificând şi tradiţiile orale şi a format un corpus de legi pe care le-a şi comentat şi care s-au impus printre credincioşi, şi printre slujitorii preoţi.
Aceste legi le-au păstrat şi urmaşii; în documentele istorice ale Banatului se numesc Jus Walachie, în Transilvania, în Ţara Românească şi în Moldova, Lex Vlachorum, sau Jus et Consuetudo; în Ungaria – Antiqua Valachorum Lex et Consuetudo sau Mos Valachorum.
În Polonia se numeau Jus Valachorum.
Am insistat asupra acestor denumiri pentru că ,având în vedere că „pelasgii” se numesc în timp „valahi”, este clar că legile bătrâne s-au păstrat neîntrerupt şi că vecinii aveau conştiinţa originii valahilor şi a vechimii legilor lor, pe care le numesc fie Antiqua, fie Vetus.
Orgolioşii romani ai Romei au preluat legile de la geto-daco-pelasgi, chiar dacă-i urau.
Tacitus (Ann. 27) menţionează că decemvirii, la îndemnul senatului, au făcut un proiect de legi pentru romani, „culegând din toate părţile, unde au putut afla ceva bun”.
Servius (Aen. VII 695) spune că aceeaşi decemviri au luat de la falisci , “o populaţie de păstori, grupă de BELACI – velahi, emigraţi din regiunea Carpaţilor şi a Istrului, stabiliţi în Etruria, sute de dispoziţiuni legale şi au mai luat unele suplimente la cele “XII Table”.
În sec.al XVI-lea şi al XVII-lea la Făgăraş încă se înregistra
Lex Antiqua Valachorum.
-- VA URMA --
Comentarii
Trimiteți un comentariu