- TEZAURUL DE LA PIETROASELE-
Undeva, departe, în inima Europei Centrale, tocmai prin ținuturile unde legendele spun că BABA DOCHIA (Mama Mare, Cybele ori Doamna Neaga, cum îi mai zic localnicii) obișnuia a călări pe un Leu feroce, avându-l la dreapta ei pe falnicul CALOIAN ( ATTIS, fiul lui Calauș), exact în zona unde Arcul Carpatic tinde a se recurba către miazănoapte, se inalță mândru și enigmatic Muntele Istrița (din judeșul Buzău), în timp ce pe un mic platou aflat la poalele sale, un ochi atent va descoperi comuna Pietroasele.
Din vremuri străvechi această poziție a Muntelui Istrița, prezentând evident avantaj strategic, avea să fie folosită drept punct de observație de către întreaga populație Carpato-Dunăreană (fie ea ARIANĂ, PELASGĂ, TRACICĂ, GETICĂ SAU DACICĂ, în speță urmașii ACELEIAȘI NAȚIUNI, a poporului botezat ”ROMÂN” în modernitate.
Reputatul istoric și cercetător în sfera timpurie a devenirii Neamului nostru, profesorul NICOLAE DENSUȘIANU, arăta, printre altele, că, prin anul 1847 încă se mai putea zări pe cel mai înalt și semeț pisc al amintitului masiv muntos un soi de val circular, având diametrul de 6,32 m și care purta straniul nume de ”ȘURA DE AUR”.
Totodată, o altă stâncă aflată pe același munte, prezintă simbolica formă a unui armăsar, făcându-i pe localnici a denumi locul ”PISCUL CALULUI ALB”.
Fie sculptată de mâini omenești, ori reazultat al eroziunii naturale, stânca respectivă este considerată de profesorul Densușianu drept un monunemt votiv consacrat vechii DIVINITĂȚI SUPREME SOLARE, URANIENE.
În fapt, cercetând mitologia antică românească, este vorba aici de o nouă dovadă a Cultului Zeului Solar trac GEBELEZIS sau, poate, al vreunei și mai vechi Divinități VEDICE.
În plus, alte două stânci prezente pe muntele Istrița, înfruntând veacurile, poartă numele de PIATRA ȘOIMULUI, și nu departe de acestea se înalță, semeț, piscul botezat CUIBUL CORBULUI, din care țâșnește apa limpede precum cleștarul a unui izvor zis FÂNTÂNA VULTURULUI.
Apele sale se adună într-o imediată apropiere , formând, la rândul lor, LACUL VULTURULUI.
După cum se vede, nici unul din reperele acestor locuri ”bântuite” de Legendă, nu poartă vreo banală denumire de ...găină, pui sau...cloșcă(!)
Și totuși aici, în anul de grație 1837, doi țărani din comuna PIETROASELE, Ion Lemnaru și Stan Avram aveau a face o descoperire senzațională și, totodată de un interes arheologic primordial.
Lucrând pe coastele amintitului Munte Istrița, spre a extrage pietrele necesare construcției unui pod, aceștia descoperă, sub un bolovan, aflat la mică adâncime, o impresionantă colecție de podoabe din aur, însumând nu mai puțin de 22 de obiecte, vase și ornamente.
Firi simple, pragmatice, țăranii s-au grăbit să ascundă însă tezaurul ivit la lumină din negurile Istoriei noastre, pentru a plănui ulterioara și pripita sa comercializare, pe un preț de nimic, unui albanez numit Anastasie Verussi.
Negustorul respectiv se va dovedi și mai ”inventiv” decât descoperitorii comorii, apucându-se să spargă a mare parte din neprețuitele obiecte cu dalta și ciocanul, sperând întru evitarea hoțească, în acest fel, a intrării tezaurului sub juridicția legilor specifice ale țării.
Și-a trebuit să mai treacă, astfel, un an întreg până când, în 1838, Guvernul Țării Românești să capete ceva informații despre existența acestei comori și să încerce a salva ceea ce mai putea fi salvat.
Ca urmare, pe la sfârșitul anului 1842 sunt depuse la Muzeul Național din București un număr de 12 piese, aparținând Tezaurului de la Pietroasa, urmând a fi ulterior cunoscute sub numele impropriu de ”Closca cu puii de aur”.
În realitate, Antichitatea nu a produs nici o valoare artistică (statuie, tablou, bijuterie etc.) care să nu reprezinte, în același timp, și-un simbol metafizic, spiritual, iar daca unele voci autorizate consideră azi ca păsările de aur ar reprezenta, în fapt, simboluri ale vechilor Divinitati tracice ori geto-dacice (carora li se mai spunea si „Bukolion”, sau „Vukalan”), poate că nu se înșeală defel.
Comoara despre care vorbim a fost găsită în vecinătatea acelui ansamblu natural ce include „Piatra Soimului”, „Cuibul Corbului”, „Fântâna” și „Lacul Vulturului”.
Se naste intrebarea: de unde, oare, se va fi nascut ideea acordarii denumirii de... „Cloșcă cu pui”?!
Aplecându-ne asupra străvechilor legende si tradiții, vom constata că suprema și totodată cea mai nobilă si fenomenală zburătoare menționată în cadrul acestora a fost așa-numita „Pasăre Phoenix”.
Conform Teologiei antice, aceasta ar fi fost un unicat pe întregul mapamond (cu alte cuvinte singura „Semper Avis”).
Ea constituia o Zeitate Solară consacrată Astrului Zilei-SOARELE, care traia perpetuu în cicluri vitale estimate, după unii la 700 de ani, iar dupa alții la „doar” 509.
Periodic, la apropierea sfârșitului unui ciclu al lungii sale vieți, aceasta își construia un fel de cuib din ramuri alese și plante frumos mirositoare, în care își incheia astfel existenta.
Ulterior, „cuibul” se metamorfoza într-un ou, simbol al Genezei primordiale și conținând cenușa Păsării Phoenix, din care aceasta avea a renaște de-a pururi.
Dar să comparăm acum descrierile „Păsării” în viziunea anticilor având aspectul asa-numitei „Cloște” din Tezaurul de la Pietroasa.
Vom incepe cu rândurile ce i le-a dedicat celebrul historic grec Herodot:
„Este o pasare cu unele pene de culoare aurie si altele rosie, iar dupa forma si marime asemănătoare cu acvila.
Ea pleacă din Arabia, transportând în gheare un ou din smirnă, pentru a se duce in Templul Soarelui și a renaște”.
Dupa Pliniu cel Bătrân, „…cea mai nobilă pasăre o reprezintă Phoenixul originar din Arabia, având mărimea unei acvile și gâtul ca aurul, parte a corpului roșie, iar coada albastră, însă și aceasta întrețesută cu pene roșii.
Phoenixul își transporta cuibul din Arabia tocmai până in apropiere de Panchea, in orasul Soarelui”.
Conform cercetarilor geografului Mela, „Panchea” se afla tocmai în apropierea Muntilor Ceraunici, adică Muntii „Cernei” de astăzi.
Textele marelui poet roman exilat Ovidiu considerau că Phoenixul ar fi viețuit pe o colină aparținând celor mai frumoase meleaguri ale Elizeului, de fapt una și aceeași regiune geografică a timpurilor preistorice cu Valea Jaleșului din România moderna, care începe din sus de Arcani.
Ar rezulta, asadar, că cea mai faimoasă înaripată a Religiei
pre-Creștine poate fi localizată concret într-o legendară regiune a Emisferei Nordice, aflata sub orizontul cel pur și senin al Istrului (fluviu numit ulterior „Dunăre”), din apropierea susnumiților Munti Ceraunici.
Iată, prin comparatie, cum se prezinta „Cloșca” noastră de la Pietroasa: fibula reprezinta imaginea unei păsări sacre, cam de marimea unui șoim; întreaga suprafață a acestei zburătoare, modelată în aur masiv, fusese inițial decorată cu felurite pietre prețioase, ori semiprețioase roșii, verzi, albastre și galbene. Deasupra, în creștet, „Cloșca” prezenta un imens granat roșu, tot din pietre roșii fiindu-i și ochii, în timp ce coada i se termina în nenumărate lănțișoare suspendate, din aurul cel mai fin.
Scriitorul roman Alexandru Odobescu, cel care avea a-și însuma anii dedicați studierii pasionate a respectivului tezaur într-o monumentala lucrare publicata la Paris, „Le Tresor de Petrosa”, „uita” însă a o mai numi „Cloșca” pentru a se referi, în schimb, pe parcursul paginilor 663-671, la „gâtul Vulturului”, care îi apărea încadrat cu granate având forma unor inimioare cu vârful în jos (personal, în fotografii, eu le-am vazut totusi cu vârful în sus!).
Si tot el, Odobescu, vorbeste în detaliu despre „ciocul și ceafa Vulturului”, de asemenea ornate cu granate de o mărime apreciabilă.
Și întrucât la stravechiul popor Carpato-Dunărean (pelasgic-traco-geto-dacic), cu deosebire în cadrul cultului religios, toate își aveau formele si canoanele lor tipice, se poate sintetiza, afirmând în consecință, ca avem de-a face cu figura celebrei Păsări Phoenix, careia un artist anonim local îi va fi dat „viață” dupa un model strict tradițional!
De altfel, atunci când, în anul 1885, prof. N. Densușianu lucra la a sa monumentală lucrare „Dacia Preistorică”, el nu uita să menționeze „Octoihul Slavonesc” tipărit la 1575, în care Pasărea Phoenix este descrisă printr-un detaliu suplimentar, acela de a ține în cioc o Cruce încirligată de forma vechii zvastici pelasgice, un foarte vechi simbol al Soarelui „renascut” odată cu apariția Primăverii.
Și tot astfel apare această Pasăre măiastră și în „Psaltirea Slavo-Românească” din 1577 (Bianu & Hodos, Bibliografia rom., tom I, p. 61-1.575 si 67-1577).
Mai târziu vom găsi Phoenixul ca Pasăre Heraldică în emblemele Țării Românești, fiind reprezentată exact în momentul depunerii cuibului deasupra unor flăcări regeneratoare, având deasupra-i Soarele, Luna si Ursa Mare (constelatia „Carul Mare” de azi, compusa din 7 stele), deci în total 9 aștri „veghetori” ai Eternității sale, iar în cioc ținând acum tradiționala Cruce creștină ce avea a înlocui primordiala zvastică solară (vezi „Pravila” tipărită la Govora în 1640).
In iarna anului 1875, comoara de la Pietroasa este furată din Muzeu, pe o noapte cu viscol grozav, de către un fost seminarist pe nume Pantazescu. Iute prins si inchis, acesta va fi împușcat într-o impulsivă incercare de evadare.
Tezaurul de la Pietroasa poartă într-adevăr un teribil blestem, încrustat într-o verigă, iar sensurile sale se dezvăluie doar ochiului atent și minții cultivate: de la stânga la dreapta, inscripția tracică înfățisează trinitatea HUTEN IAREN EIVEN, în traducere: „Casa (Neamul) în pace sa-ti fie”, dar, citită pe... dos, cuvintele devin NEVIEN ERAI NETUH, adică: „Blestemat sa fie răufăcătorul (hoțul)”.
(Referințe -DACIA-)
Transferul tezaurului românesc la Moscova a fost garantat de ţarul Rusiei, care era vărul Reginei Maria, precum şi de către marile puteri Anglia şi Franţa.
Cu toate acestea, Rusia ne-a înapoiat din tezaurul românesc doar 33 kg de aur din cele 98 primite.
Asfel din cele 12 piese ale Tezaurului de la Pietrosele s-au întors, în 1956, doar 10 piese, ce sunt expuse la Muzeul Naţional de Istorie.
Din vremuri străvechi această poziție a Muntelui Istrița, prezentând evident avantaj strategic, avea să fie folosită drept punct de observație de către întreaga populație Carpato-Dunăreană (fie ea ARIANĂ, PELASGĂ, TRACICĂ, GETICĂ SAU DACICĂ, în speță urmașii ACELEIAȘI NAȚIUNI, a poporului botezat ”ROMÂN” în modernitate.
Reputatul istoric și cercetător în sfera timpurie a devenirii Neamului nostru, profesorul NICOLAE DENSUȘIANU, arăta, printre altele, că, prin anul 1847 încă se mai putea zări pe cel mai înalt și semeț pisc al amintitului masiv muntos un soi de val circular, având diametrul de 6,32 m și care purta straniul nume de ”ȘURA DE AUR”.
Totodată, o altă stâncă aflată pe același munte, prezintă simbolica formă a unui armăsar, făcându-i pe localnici a denumi locul ”PISCUL CALULUI ALB”.
Fie sculptată de mâini omenești, ori reazultat al eroziunii naturale, stânca respectivă este considerată de profesorul Densușianu drept un monunemt votiv consacrat vechii DIVINITĂȚI SUPREME SOLARE, URANIENE.
În fapt, cercetând mitologia antică românească, este vorba aici de o nouă dovadă a Cultului Zeului Solar trac GEBELEZIS sau, poate, al vreunei și mai vechi Divinități VEDICE.
În plus, alte două stânci prezente pe muntele Istrița, înfruntând veacurile, poartă numele de PIATRA ȘOIMULUI, și nu departe de acestea se înalță, semeț, piscul botezat CUIBUL CORBULUI, din care țâșnește apa limpede precum cleștarul a unui izvor zis FÂNTÂNA VULTURULUI.
Apele sale se adună într-o imediată apropiere , formând, la rândul lor, LACUL VULTURULUI.
După cum se vede, nici unul din reperele acestor locuri ”bântuite” de Legendă, nu poartă vreo banală denumire de ...găină, pui sau...cloșcă(!)
Și totuși aici, în anul de grație 1837, doi țărani din comuna PIETROASELE, Ion Lemnaru și Stan Avram aveau a face o descoperire senzațională și, totodată de un interes arheologic primordial.
Lucrând pe coastele amintitului Munte Istrița, spre a extrage pietrele necesare construcției unui pod, aceștia descoperă, sub un bolovan, aflat la mică adâncime, o impresionantă colecție de podoabe din aur, însumând nu mai puțin de 22 de obiecte, vase și ornamente.
Firi simple, pragmatice, țăranii s-au grăbit să ascundă însă tezaurul ivit la lumină din negurile Istoriei noastre, pentru a plănui ulterioara și pripita sa comercializare, pe un preț de nimic, unui albanez numit Anastasie Verussi.
Negustorul respectiv se va dovedi și mai ”inventiv” decât descoperitorii comorii, apucându-se să spargă a mare parte din neprețuitele obiecte cu dalta și ciocanul, sperând întru evitarea hoțească, în acest fel, a intrării tezaurului sub juridicția legilor specifice ale țării.
Și-a trebuit să mai treacă, astfel, un an întreg până când, în 1838, Guvernul Țării Românești să capete ceva informații despre existența acestei comori și să încerce a salva ceea ce mai putea fi salvat.
Ca urmare, pe la sfârșitul anului 1842 sunt depuse la Muzeul Național din București un număr de 12 piese, aparținând Tezaurului de la Pietroasa, urmând a fi ulterior cunoscute sub numele impropriu de ”Closca cu puii de aur”.
În realitate, Antichitatea nu a produs nici o valoare artistică (statuie, tablou, bijuterie etc.) care să nu reprezinte, în același timp, și-un simbol metafizic, spiritual, iar daca unele voci autorizate consideră azi ca păsările de aur ar reprezenta, în fapt, simboluri ale vechilor Divinitati tracice ori geto-dacice (carora li se mai spunea si „Bukolion”, sau „Vukalan”), poate că nu se înșeală defel.
Comoara despre care vorbim a fost găsită în vecinătatea acelui ansamblu natural ce include „Piatra Soimului”, „Cuibul Corbului”, „Fântâna” și „Lacul Vulturului”.
Se naste intrebarea: de unde, oare, se va fi nascut ideea acordarii denumirii de... „Cloșcă cu pui”?!
Aplecându-ne asupra străvechilor legende si tradiții, vom constata că suprema și totodată cea mai nobilă si fenomenală zburătoare menționată în cadrul acestora a fost așa-numita „Pasăre Phoenix”.
Conform Teologiei antice, aceasta ar fi fost un unicat pe întregul mapamond (cu alte cuvinte singura „Semper Avis”).
Ea constituia o Zeitate Solară consacrată Astrului Zilei-SOARELE, care traia perpetuu în cicluri vitale estimate, după unii la 700 de ani, iar dupa alții la „doar” 509.
Periodic, la apropierea sfârșitului unui ciclu al lungii sale vieți, aceasta își construia un fel de cuib din ramuri alese și plante frumos mirositoare, în care își incheia astfel existenta.
Dar să comparăm acum descrierile „Păsării” în viziunea anticilor având aspectul asa-numitei „Cloște” din Tezaurul de la Pietroasa.
Vom incepe cu rândurile ce i le-a dedicat celebrul historic grec Herodot:
„Este o pasare cu unele pene de culoare aurie si altele rosie, iar dupa forma si marime asemănătoare cu acvila.
Ea pleacă din Arabia, transportând în gheare un ou din smirnă, pentru a se duce in Templul Soarelui și a renaște”.
Dupa Pliniu cel Bătrân, „…cea mai nobilă pasăre o reprezintă Phoenixul originar din Arabia, având mărimea unei acvile și gâtul ca aurul, parte a corpului roșie, iar coada albastră, însă și aceasta întrețesută cu pene roșii.
Phoenixul își transporta cuibul din Arabia tocmai până in apropiere de Panchea, in orasul Soarelui”.
Conform cercetarilor geografului Mela, „Panchea” se afla tocmai în apropierea Muntilor Ceraunici, adică Muntii „Cernei” de astăzi.
Textele marelui poet roman exilat Ovidiu considerau că Phoenixul ar fi viețuit pe o colină aparținând celor mai frumoase meleaguri ale Elizeului, de fapt una și aceeași regiune geografică a timpurilor preistorice cu Valea Jaleșului din România moderna, care începe din sus de Arcani.
pre-Creștine poate fi localizată concret într-o legendară regiune a Emisferei Nordice, aflata sub orizontul cel pur și senin al Istrului (fluviu numit ulterior „Dunăre”), din apropierea susnumiților Munti Ceraunici.
Iată, prin comparatie, cum se prezinta „Cloșca” noastră de la Pietroasa: fibula reprezinta imaginea unei păsări sacre, cam de marimea unui șoim; întreaga suprafață a acestei zburătoare, modelată în aur masiv, fusese inițial decorată cu felurite pietre prețioase, ori semiprețioase roșii, verzi, albastre și galbene. Deasupra, în creștet, „Cloșca” prezenta un imens granat roșu, tot din pietre roșii fiindu-i și ochii, în timp ce coada i se termina în nenumărate lănțișoare suspendate, din aurul cel mai fin.
Scriitorul roman Alexandru Odobescu, cel care avea a-și însuma anii dedicați studierii pasionate a respectivului tezaur într-o monumentala lucrare publicata la Paris, „Le Tresor de Petrosa”, „uita” însă a o mai numi „Cloșca” pentru a se referi, în schimb, pe parcursul paginilor 663-671, la „gâtul Vulturului”, care îi apărea încadrat cu granate având forma unor inimioare cu vârful în jos (personal, în fotografii, eu le-am vazut totusi cu vârful în sus!).
Si tot el, Odobescu, vorbeste în detaliu despre „ciocul și ceafa Vulturului”, de asemenea ornate cu granate de o mărime apreciabilă.
Și întrucât la stravechiul popor Carpato-Dunărean (pelasgic-traco-geto-dacic), cu deosebire în cadrul cultului religios, toate își aveau formele si canoanele lor tipice, se poate sintetiza, afirmând în consecință, ca avem de-a face cu figura celebrei Păsări Phoenix, careia un artist anonim local îi va fi dat „viață” dupa un model strict tradițional!
De altfel, atunci când, în anul 1885, prof. N. Densușianu lucra la a sa monumentală lucrare „Dacia Preistorică”, el nu uita să menționeze „Octoihul Slavonesc” tipărit la 1575, în care Pasărea Phoenix este descrisă printr-un detaliu suplimentar, acela de a ține în cioc o Cruce încirligată de forma vechii zvastici pelasgice, un foarte vechi simbol al Soarelui „renascut” odată cu apariția Primăverii.
Și tot astfel apare această Pasăre măiastră și în „Psaltirea Slavo-Românească” din 1577 (Bianu & Hodos, Bibliografia rom., tom I, p. 61-1.575 si 67-1577).
Mai târziu vom găsi Phoenixul ca Pasăre Heraldică în emblemele Țării Românești, fiind reprezentată exact în momentul depunerii cuibului deasupra unor flăcări regeneratoare, având deasupra-i Soarele, Luna si Ursa Mare (constelatia „Carul Mare” de azi, compusa din 7 stele), deci în total 9 aștri „veghetori” ai Eternității sale, iar în cioc ținând acum tradiționala Cruce creștină ce avea a înlocui primordiala zvastică solară (vezi „Pravila” tipărită la Govora în 1640).
In iarna anului 1875, comoara de la Pietroasa este furată din Muzeu, pe o noapte cu viscol grozav, de către un fost seminarist pe nume Pantazescu. Iute prins si inchis, acesta va fi împușcat într-o impulsivă incercare de evadare.
Tezaurul de la Pietroasa poartă într-adevăr un teribil blestem, încrustat într-o verigă, iar sensurile sale se dezvăluie doar ochiului atent și minții cultivate: de la stânga la dreapta, inscripția tracică înfățisează trinitatea HUTEN IAREN EIVEN, în traducere: „Casa (Neamul) în pace sa-ti fie”, dar, citită pe... dos, cuvintele devin NEVIEN ERAI NETUH, adică: „Blestemat sa fie răufăcătorul (hoțul)”.
(Referințe -DACIA-)
Transferul tezaurului românesc la Moscova a fost garantat de ţarul Rusiei, care era vărul Reginei Maria, precum şi de către marile puteri Anglia şi Franţa.
Cu toate acestea, Rusia ne-a înapoiat din tezaurul românesc doar 33 kg de aur din cele 98 primite.
Asfel din cele 12 piese ale Tezaurului de la Pietrosele s-au întors, în 1956, doar 10 piese, ce sunt expuse la Muzeul Naţional de Istorie.
Comentarii
Trimiteți un comentariu