GEȚII, SUB SEMNUL LUPULUI
Caracteristice acestei perioade, în care credinţe din negura timpului s-au grefat pe ritualul creştin ortodox, sunt obiceiurile, actele rituale şi practicile magice de alungare a duhurilor rele, despre care se crede că încep să capete putere pe măsură ce ziua scade şi intrăm în iarnă.
Acestea celebrează începutul în fapt al iernii.
Ritualurile magice desfăşurate acum au rol de protecţie şi de redare a încrederii.
Prin intermediul acestora, duhurile rele, care încep să apară la adăpostul nopţilor lungi, pot fi înlăturate cu uşurinţă.
Tradiţia populară menţionează peste 35 de sărbători dedicate LUPULUI, ceea ce arată importanţa lui în tradiţia românească.
Imaginea lupului apare pe multe obiecte arheologice şi este considerat simbolul sanctuarelor GETO-DACICE.
Steagul GETO-DACILOR, balaurul cu cap de lup, este unic în lume.
Faptul că lupul vede noaptea, era în ochiii străvechilor geți un simbol al Luminii, cu caracteristici solare, de erou războinic şi strămoş mitic.
Simbolistica sa are un caracter iniţiatic, dându-i lupului un rol de călăuză. Lupul este singura vietate sălbatică pe care nimeni nu o poate dresa şi nu întâmplător a devenit totemul ocrotitor al Geto-Dacilor.
După N. Iorga, steagul dacic nu este „numai un simbol animalic, ci esenţa religiei strămoşeşti”.
Geto-Dacii şi-au ales ca totem lupul, cel mai feroce animal din această zonă geografică, singurul care nu poate fi îmblânzit sau dresat, prototip al războinicului înnăscut şi model de demnitate.
Ei se identificau cu lupul şi se considerau Fii ai Marelui Lup Luminos – Zalmoxis.
Mircea Eliade este de părere că geto-dacii se numeau ei înşişi lupi sau cei care sunt asemenea lupilor pornind de la o confrerie războinică numită ”daoi” (lupii).
În antichitate dacii erau cunoscuţi şi sub numele Daoi (daos, în dialectul traco-frigian însemnând lup).
După unii autori, acest nume se leagă de rolul geto-dacilor ca Protectori ai Centrului Spiritual al Lumii.
O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot şi pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pământ românesc.
Pelasgii, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia preistorică, erau numiţi de către greci daoi şi erau consideraţi „cei mai vechi oameni de pe pământ”.
Simbolul lupului ca apărător al acestor pământuri nu se opreşte la perioada GETO-DACILOR.
În alte legende se spune că Apostolul Andrei a fost trimis să propovăduiască în „tărâmurile lupilor” şi că tot timpul a fost vegheat şi ajutat de către Marele Lup Alb.
Conform volumului ”Tradiții și obiceiuri românești”, coordonat de editura Flacăra, Lupul era un simbol al sanctuarelor Geto-Daciei.
"Filipii de Toamnă" marchează trecerea de la vară la iarnă, de la lumină la întuneric, se deschid cerurile, pentru că acum se întâlnesc cele văzute, cu cele nevăzute, se înnoiește timpul, moare Haosul și se naște Armonia din Om și din Univers.
GETO-Dacii şi Lupii...
O veche poveste a indienilor Cherokee spune că fiecare om care se naşte are în el doi lupi: unul ce însumează toate sentimentele de ură, de furie, de tristeţe şi de deznădejde, altul care adună toate sentimentele frumoase: bunătatea, compasiunea, iubirea, încrederea şi bucuria.
Între aceşti doi lupi se dă o bătălie permanentă, reperele ei temporale fiind naşterea şi moartea omului.
Răspunsul la evidenta întrebare care dintre cei doi lupi câştigă, este, pe cât de simplu, pe atât de natural: cel pe care îl hrăneşti...
Oameni şi lupi: o analogie foarte interesantă!
Lupul, sinonim cu sălbăticia, este întâlnit în tradiţiile şi legendelor multor popoare, fiind considerat, totemic, ca strămoş şi protector al oamenilor şi prezent încă din epoca neolitică în reprezentări grafice sau statuete.
Este un animal asociat nu numai cu lumina, soarele şi focul, ci şi cu întunericul, fiind un simbol al demonilor neîmblânziţi.
Prezenţa lupului la pre-GETO-daci şi la GETO-daci este amintită încă înainte de invazia regelui persan Darius (522 - 486 î.Chr.).
„Se ştie că cea mai vie imagine a antichităţii despre populaţia Daciei a fost strânsa legătură dintre geto-daci şi lupi. Această populaţie se numea Carpi - de aici rezultă şi denumirea munţilor Carpaţi – pe versanţii cărora locuiau atât oamenii cât şi lupii” (Cornel Dan Niculae – Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc).
Herodot, vorbind despre neuri, trib dacic antic, menţionează că: „Neurii au aceleaşi obiceiuri ca sciţii. Oamenii aceştia lasă bănuiala că ar fi vrăjitori. Sciţii şi hellenii aşezaţi în Sciţia spun că, o dată pe an, fiecare neur se preschimbă în lup pe câteva zile şi apoi se face iar cum a fost”.
Această metamorfoză a omului în lup, lykantropia, era folosită de către GETO-daci în scopuri militare. „Lupul îl întâlnim figurat şi pe Columna lui Traian ca emblemă de stat în stindardul dac: un corp de balaur cu cap de lup.
Totul alcătuit din aramă, de unde şi supranumele lupii de aramă ai dacilor. Stegarul ţinea ridicat lupul de aramă, care în mers făcea să şuiere aerul prin gura lui deschisă şi să freamăte solzii mobili de metal izbindu-se unii de alţii. Dacă adăugăm că luptătorii din jurul stegarului purtau măşti de tipul tecta galea (de lupi şi de urşi), pe care le trăgeau pe cap şi mormăiau fioroşi ca nişte carnasieri, putem să intuim teroarea pe care o exercita acest corp de elită al armatei dace, temut de altfel pentru vitejia şi cruzimea sa.” ( Romulus Vulcănescu - Mitologie Română).
Utilizarea măştilor şi a mantalelor din piele de lup de către daci fie în timpul luptelor, fie la anumite sărbători ritualice va naşte (prin intermediul goţilor) legenda oamenilor-lup (Werwulf), numit popular şi vârcolaci.
Mircea Eliade (1907 - 1986), în lucrarea sa, De la Zalmoxis la Genghis Khan, în capitolul I, Dacii şi lupii, menţionează că, după Strabon, numele de “daci”, atribuit de romani acestora provine din frigianul “dáoi”, care înseamnă “lup”, la fel se numeau şi sciţii nomazi la est de Marea Caspică.
"Faptul că un popor îşi trage denumirea etnică de la numele unui animal are întotdeauna o semnificaţie religioasă. mai precis, acest fapt nu poate fi înţeles decât ca expresie a unei concepţii religioase arhaice" (Mircea Eliade - De la Zalmoxis la Genghis Khan).
O altă variantă...”susceptibilă de a explica numele dacilor scoate în evidenţă capacitatea de a se transforma ritual în lup.
O asemenea transformare poate fi legată fie de lycantropia propriu-zisă – fenomen foarte răspândit, dar atestat mai ales în zona balcano-carpatică – fie de o imitare rituală a comportamentului şi aspectului exterior al lupului"
(Mircea Eliade - De la Zalmoxis la Genghis Khan).
Caracteristice acestei perioade, în care credinţe din negura timpului s-au grefat pe ritualul creştin ortodox, sunt obiceiurile, actele rituale şi practicile magice de alungare a duhurilor rele, despre care se crede că încep să capete putere pe măsură ce ziua scade şi intrăm în iarnă.
Acestea celebrează începutul în fapt al iernii.
Ritualurile magice desfăşurate acum au rol de protecţie şi de redare a încrederii.
Prin intermediul acestora, duhurile rele, care încep să apară la adăpostul nopţilor lungi, pot fi înlăturate cu uşurinţă.
Tradiţia populară menţionează peste 35 de sărbători dedicate LUPULUI, ceea ce arată importanţa lui în tradiţia românească.
Imaginea lupului apare pe multe obiecte arheologice şi este considerat simbolul sanctuarelor GETO-DACICE.
Steagul GETO-DACILOR, balaurul cu cap de lup, este unic în lume.
Faptul că lupul vede noaptea, era în ochiii străvechilor geți un simbol al Luminii, cu caracteristici solare, de erou războinic şi strămoş mitic.
Simbolistica sa are un caracter iniţiatic, dându-i lupului un rol de călăuză. Lupul este singura vietate sălbatică pe care nimeni nu o poate dresa şi nu întâmplător a devenit totemul ocrotitor al Geto-Dacilor.
După N. Iorga, steagul dacic nu este „numai un simbol animalic, ci esenţa religiei strămoşeşti”.
Geto-Dacii şi-au ales ca totem lupul, cel mai feroce animal din această zonă geografică, singurul care nu poate fi îmblânzit sau dresat, prototip al războinicului înnăscut şi model de demnitate.
Ei se identificau cu lupul şi se considerau Fii ai Marelui Lup Luminos – Zalmoxis.
Mircea Eliade este de părere că geto-dacii se numeau ei înşişi lupi sau cei care sunt asemenea lupilor pornind de la o confrerie războinică numită ”daoi” (lupii).
În antichitate dacii erau cunoscuţi şi sub numele Daoi (daos, în dialectul traco-frigian însemnând lup).
După unii autori, acest nume se leagă de rolul geto-dacilor ca Protectori ai Centrului Spiritual al Lumii.
O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot şi pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pământ românesc.
Pelasgii, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia preistorică, erau numiţi de către greci daoi şi erau consideraţi „cei mai vechi oameni de pe pământ”.
Simbolul lupului ca apărător al acestor pământuri nu se opreşte la perioada GETO-DACILOR.
În alte legende se spune că Apostolul Andrei a fost trimis să propovăduiască în „tărâmurile lupilor” şi că tot timpul a fost vegheat şi ajutat de către Marele Lup Alb.
Conform volumului ”Tradiții și obiceiuri românești”, coordonat de editura Flacăra, Lupul era un simbol al sanctuarelor Geto-Daciei.
"Filipii de Toamnă" marchează trecerea de la vară la iarnă, de la lumină la întuneric, se deschid cerurile, pentru că acum se întâlnesc cele văzute, cu cele nevăzute, se înnoiește timpul, moare Haosul și se naște Armonia din Om și din Univers.
GETO-Dacii şi Lupii...
O veche poveste a indienilor Cherokee spune că fiecare om care se naşte are în el doi lupi: unul ce însumează toate sentimentele de ură, de furie, de tristeţe şi de deznădejde, altul care adună toate sentimentele frumoase: bunătatea, compasiunea, iubirea, încrederea şi bucuria.
Între aceşti doi lupi se dă o bătălie permanentă, reperele ei temporale fiind naşterea şi moartea omului.
Răspunsul la evidenta întrebare care dintre cei doi lupi câştigă, este, pe cât de simplu, pe atât de natural: cel pe care îl hrăneşti...
Oameni şi lupi: o analogie foarte interesantă!
Lupul, sinonim cu sălbăticia, este întâlnit în tradiţiile şi legendelor multor popoare, fiind considerat, totemic, ca strămoş şi protector al oamenilor şi prezent încă din epoca neolitică în reprezentări grafice sau statuete.
Este un animal asociat nu numai cu lumina, soarele şi focul, ci şi cu întunericul, fiind un simbol al demonilor neîmblânziţi.
Prezenţa lupului la pre-GETO-daci şi la GETO-daci este amintită încă înainte de invazia regelui persan Darius (522 - 486 î.Chr.).
„Se ştie că cea mai vie imagine a antichităţii despre populaţia Daciei a fost strânsa legătură dintre geto-daci şi lupi. Această populaţie se numea Carpi - de aici rezultă şi denumirea munţilor Carpaţi – pe versanţii cărora locuiau atât oamenii cât şi lupii” (Cornel Dan Niculae – Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc).
Herodot, vorbind despre neuri, trib dacic antic, menţionează că: „Neurii au aceleaşi obiceiuri ca sciţii. Oamenii aceştia lasă bănuiala că ar fi vrăjitori. Sciţii şi hellenii aşezaţi în Sciţia spun că, o dată pe an, fiecare neur se preschimbă în lup pe câteva zile şi apoi se face iar cum a fost”.
Această metamorfoză a omului în lup, lykantropia, era folosită de către GETO-daci în scopuri militare. „Lupul îl întâlnim figurat şi pe Columna lui Traian ca emblemă de stat în stindardul dac: un corp de balaur cu cap de lup.
Totul alcătuit din aramă, de unde şi supranumele lupii de aramă ai dacilor. Stegarul ţinea ridicat lupul de aramă, care în mers făcea să şuiere aerul prin gura lui deschisă şi să freamăte solzii mobili de metal izbindu-se unii de alţii. Dacă adăugăm că luptătorii din jurul stegarului purtau măşti de tipul tecta galea (de lupi şi de urşi), pe care le trăgeau pe cap şi mormăiau fioroşi ca nişte carnasieri, putem să intuim teroarea pe care o exercita acest corp de elită al armatei dace, temut de altfel pentru vitejia şi cruzimea sa.” ( Romulus Vulcănescu - Mitologie Română).
Utilizarea măştilor şi a mantalelor din piele de lup de către daci fie în timpul luptelor, fie la anumite sărbători ritualice va naşte (prin intermediul goţilor) legenda oamenilor-lup (Werwulf), numit popular şi vârcolaci.
Mircea Eliade (1907 - 1986), în lucrarea sa, De la Zalmoxis la Genghis Khan, în capitolul I, Dacii şi lupii, menţionează că, după Strabon, numele de “daci”, atribuit de romani acestora provine din frigianul “dáoi”, care înseamnă “lup”, la fel se numeau şi sciţii nomazi la est de Marea Caspică.
"Faptul că un popor îşi trage denumirea etnică de la numele unui animal are întotdeauna o semnificaţie religioasă. mai precis, acest fapt nu poate fi înţeles decât ca expresie a unei concepţii religioase arhaice" (Mircea Eliade - De la Zalmoxis la Genghis Khan).
O altă variantă...”susceptibilă de a explica numele dacilor scoate în evidenţă capacitatea de a se transforma ritual în lup.
O asemenea transformare poate fi legată fie de lycantropia propriu-zisă – fenomen foarte răspândit, dar atestat mai ales în zona balcano-carpatică – fie de o imitare rituală a comportamentului şi aspectului exterior al lupului"
(Mircea Eliade - De la Zalmoxis la Genghis Khan).
EPILOG
Pentru cei care poartă în aceste corpuri materiale sufletele geto-dacilor din trecut, vă spun un vechi cuvânt din limba geţilor:
"NIASCHARIAN!"
Adică: "Să renaştem!"
Comentarii
Trimiteți un comentariu