Nu se cunoaște istoria României și, cei care o vizitează acum văd doar sărăcia materială de astăzi, nicidecum milenara ei bogăție culturală și spirituală.
În plus, propaganda maghiară din S.U.A. se bazează pe milioanele de dolari ale D-lui Soros, care finanțează la greu edituri și opinii la București, în timp ce în Elveția am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) că Transilvania a apărut în secolul ...XIII și, de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) că poporul român a ...dispărut, pur și simplu, timp de 1.000 de ani ca să reapară, ca prin miracol, în secolul XIV !
Cu toate acestea, nimeni nu menționează că cea mai veche scriere din Europa a fost atestată arheologic în 1961, tot în Transilvania, în satul Tărtăria, pe râul Somes, în județul Alba, de către Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj.
În afara României, Tăblițele de la Tărtăria, datate 4.700 î.e.n., au făcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) și au creat dezbateri aprinse pe tot globul.
Desi românii știau să scrie încă de acum 7.000 de ani, acest detaliu esențial nu este nici în ziua de azi, după mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc și nu apare în manualele de istorie.
Ce ne spun ”specialiștii”(vânduți intereselor străine) din România?
În 1998 s-a publicat « Istoria României » (Editura Enciclopedică, București) de către un colectiv academic sub conducerea unei « autoritãti în materie », Prof. dr. Mihai Bărbulescu, culmea culmilor, de la aceeași Universitate (din Cluj), care nu spune că Profesorul Vlassa a descoperit Tăblițele.
La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tăblițele de la Tărtăria sunt menționate cu semnul... întrebării(!) într-o foarte scurtă frază, fãrã nici un comentariu: « Într-o groapă de cult de la Tărtăria, s-au găsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere?), cu analogii în Mesopotamia.»
Dar Dl. Bărbulescu nu-si aduce aminte oare că scrierea proto-sumeriană apare cu 1.000 de ani mai tîrziu si că cea cicladică, proto-greacă, abia după 3.000 de ani?
El a ”uitat” că metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 î.e.n.?
Că traco-geții sunt primul mare popor indo-european care intră în Europa tot în jur de 3.500 î.e.n., cu mai mult de două milenii înainte ca celții, etruscii, romanii, germanii, sau slavii să apară pe harta Europei?
Că traco-geții ocupau tot teritoriul între Munții Ural și Tatra de la est la vest și de la Marea Baltică la Dunăre și Marea Neagră de la nord la sud?
De asemenea, și în același context, nici un specialist în istoria României nu atrage atentia asupra altui “detaliu” primordial, si anume că limba traco-geto-dacică este cu mii de ani anterioară latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) si că, în consecință, limba română nu se trage din latină, pentru că, deși este din aceeași familie, ea exista istoric cu mult înaintea latinei, deci este o limbă proto-latină, apărută cu milenii înintea latinei.
Latina se formeazã din etruscă si greacă, care, deși amîndouă indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, răspîndit în lumea mediteranã a epocii.
În plus, estruscii ei înșiși erau o branșă a celților, coborâți în sudul Alpilor în jur de 1200 î.e.n.
La rîndul lor, celții erau o branșă a traco-geților care migrau spre vestul Europei, și care erau numiți ca atare, adică traco-iliri până în secolul VI î.e.n., când se deplaseazã din Noricum (Austria) spre Alpii elvețieni, unde se numesc helveți.
Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea și însăși existența poporului român dau de gândit, nu-i așa?!
Dar...oare cine schimbă și interpretează, după bunul plac, istoria României?
În mozaicul de limbi si popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de peste 9.000 de ani pe același teritoriu, și o scriere de peste 7.000 de ani, sunt românii de azi.
Transilvania nu a fost maghiară și nici nu putea fi, când se știe că, strămoșii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursă turco-finică nu numai a ungurilor, dar și a bulgarilor (care năvălesc în România și în teritoriile Bizantine din sudul Dunării în secolul VI), a turcilor si a finlandezilor din zilele noastre.
Hunii pătrund în Europa până la Paris, Roma si Constantinopole abia în secolul V, sub Atila, dar se retrag spre Ural până în secolul IX, când năvălesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea datã de geto-dacii liberi (peste 80%) amestecați cu slavi (aproape 20%).
Poporul și limba geto-dacă sunt deci cu mult mai vechi decât poporul roman si limba latină, dar cele două limbi erau foarte asemănătoare, și de aceea asimilarea s-a făcut atât de repede, în câteva secole.
Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mării Negre, nu numai că a învățat daca imediat, dar în șase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis!
Invadarea Daciei, de fapt învadarea doar a unui coridor spre Munții Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care Împăratul Traian (de origine iberică) le-a dus la Roma ca să refacã tezaurul golit al Imperiului.
Peste mai mult de 1.000 de ani, după căderea Constantinopolului sub turci în 1453, tributul plătit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formă de “echini”.
Și tot în aur se plătesc în ziua de astăzi anumite interese în România, după ce tezaurul național de 80 tone-aur a fost vîndut la licitatie în Zürich si cumpărat de Banca Angliei.
Cele 14, nu care romane, ci milioane de români din afara României înțeleg și simt acum, mai bine ca niciodată, sensul versurilor transilvane “Munții noștri aur poartă, / Noi cerșim din poartă-n poartă!”
În aceeasi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane și a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri occidentale.
Cultura și civilizația europeană si-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizanțul devine capitala Imperiului Roman.
Desi se studiază istoria și limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat... “barbar” și “incult”!
Nici un istoric elvețian nu a fost capabil să-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin!
Nimeni nu cunoaște aici cultura și civilizația Bizantină, religia ortodoxă (“ortodox” este, în limbile occidentale, chiar un termen ...peiorativ!), și, cu atât mai puțin, istoria și tradiția multimelanră a românilor.
Faptul, esențial, că analfabetismul nu exista în Bizanț, dar exista din plin în Europa de Vest în aceeași perioadă este și mai necunoscut.
Academiile “păgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când, în cele din urmă, universitățile au început să apară și în Occident, abia din secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romano-catolică și studiau teologia.
Numai călugării și clericii știau carte, se îmbogățeau prin exproprierea de pământuri în favoarea mânăstirilor și luau puterea în toate țările vestice, prin misionarism si prozelitism la început (prin teroare si Inchizitie mai târziu). Tote astea până în secolul XI, când ultimul ținut liber, cel al vikingilor din Scandinavia, cade și el sub puterea Romei Papale.
Renașterea italiană apare ca o consecință clară și directă a căderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masă a savanților Bizantini către Italia.
De exemplu, numai Cosimo de Medici primeste 5.000 de savanți exilați din Bizanț într-un singur an la Florența, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante si Boccacio, și unde vor picta Michelangelo si Leonardo da Vinci.
Între timp, cultura Bizantină este păstrată și cultivată în țările Române (de exemplu la Putna), care nu numai că îți păstrează autonomia față de Imperiul Otoman, plătind-o în aur – ca de obicei -, dar voevozii români trimit anual aur în Grecia pentru a sustine mânăstirile ortodoxe (de exemplu cele de la Muntele Athos).
În Occident, o scurtă istorie a României apare abia în 1943, scrisă de Mircea Eliade în engleză la Lisabona și publicată la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), și republicată peste alți 50 de ani în România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucuresti, 1992).
În timp ce prima istorie serioasă a Bizanțului apare, tot în engleză, de abia în... 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997).
Cu toatã bunăvoința lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici măcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv că nu știe greaca, nici veche nici nouă.
În final, se pune din nou întrebarea de ce nouă milenii, atestate arheologic, de civilizație neîntreruptă pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest, dar mai ales în România?
Cu ce se ocupă istoricii români?
Dar reprezentanții României peste hotare?
Cine promovează cultura multimilenară a României?
În 1996, când am fost la București pentru a face cercetări în mitologia tracică la Academia Românã, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea ...de ce mă intereseazã tracii și geto-dacii, când acesta era subiectul de predilectie a lui Ceaușescu, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat.
La rândul meu, mă întreb ce conteazã 50 de ani de comunism în comparație cu cele 9 milenii de istorie traco-geto-dacă-românească?
(Referințe, Prof. dr. Maria-Luminita Rollé, Universitatea din Edinburgh, Academic Consultant in European Mytholgy)
Comentarii
Trimiteți un comentariu