În trecutul nostru strămoșesc se știa că,
”cine ucide un urs din plăcere sau pentru a se hrăni din carnea lui, va sfârși în chinuri cumplite, în mai puțin de jumătate din anii ursului sacrificat.”
În prezent, ROMÂNUL, devenit și el sclav al BANULUI, ca toți contemporanii săi de pe planetă, nu numai că nu respectă și nu cinstește existența ursului, dar îi mai și distruge habitatul, defrișând pădurile la...ras!
Ursul – animal totemic pentru străbunii geto-daci, alături de Marele Lup Alb, îl intruchipa chiar pe Zalmoxis, despre care se credea că s-ar fi întrupat dintr-un urs.
Au ajuns până în zilele noastre reminscențe ale credințelor de odinioară, calendarul popular românesc marcând cele mai importante zile de sărbatoare dedicate ursului:
- 1 august (Împuiatul urșilor – când toate activitățile lucrative sunt lăsate deoparte, iar ursului îi sunt oferite ofrande bogate),
- Ziua Ursului (2 august);
- Martinii de iarnă (1-3 februarie);
- Sâmbăta ursului – cu o săptămână înaintea Moșilor de Florii, când se crede că toate ursoaicele își nasc puii.
Pe teritoriul Romaniei s-au descoperit mari depozite de oase si cranii de urși, în special în peșteri cum ar fi Peștera Urșilor, Peștera Muierilor și la Băile Herculane.
Depozitele sunt, în general, de tip totemic.
Sacralitatea ursului în spațiul carpato-danubiano-pontic e atestată dinaintea erei noatre, prezență constantă prin superstiții, cutume și datini.
Sacrificiul ritualic al ursului.
Acest sacrificiu pare a fi constituit, pe teritoriul Geto-Daciei preistorice, ca un eveniment încărcat de prototipuri și protoceremonii magico-mitologice legate de moarte, al cărui scenariu îl intrevedem și astăzi în relicvele etnografice și reminiscențele folclorice legate de sărbătorile de iarnă.
Unele descoperiri arheologice consemnează, pentru perioada paleolitică, prezența oaselor de urs gravate cu însemne geometrice (la Porțile de Fier), pentru Neolitic, figurine de lut reprezentând urși (idoli sau talismane), ca și pentru Epoca fierului din care ne-au rămas obiecte geto-dacice gravate cu siluete de urși.
Măștile de urs erau și încă mai sunt folosite în solstițiul de iarnă, în ceremoniile inaugurale de Anul Nou.
În aceste jocuri-ceremonii ursul moare și apoi învie, simbolizând ciclicitatea vieții, adică moartea și invierea naturii.
La geți ursul avea rol cosmogonic.
Se credea că pe spinarea unui urs au fost sprijiniți stâlpii Pământului.
Pentru că URSUL este considerat un animal pur si sincer, a fost inclus și harta cerului, în constelația Ursa Mare si Ursa Mică, care se mai numesc și Carul Mare și Carul Mic.
În mitologia geto-daco-românească ursul este investit cu multiple virtuți protectoare, terapeutice si meteorologice.
Chiar există credința că, un nou-născut, dacă era uns cu grăsime de urs, la prima spălare, câștiga forța și norocul ursului.
Blestemul ursului.
Se spune că, jupuit de blană, trupul ursului seamănă cu corpul uman, așa că, nu este bine să-i consumi carnea.
Cine ucide un urs din plăcere sau pentru a se hrăni din carnea lui, va sfârși în chinuri cumplite, în mai puțin de jumătate din anii ursului sacrificat.
Dar, până atunci, va fi bântuit de coșmaruri și vedenii îngrozitoare, nopțile nu-i vor mai aduce odihnă și va fi lăsat în seama spiritelor rele.
Protecția.
Pe vremuri, cei bolnavi sau speriați erau afumați cu părul jumulit din blana sălbăticiunii sau, se mai obișnuia ca, cei debili fizic sau bolnăvicioși sa fie „botezați”, căpătând numele de Urs sau Ursul, pentru alungarea bolilor și a morții.
Încă din Evul Mediu există atestări că urșii erau folosiți pentru vindecarea durerilor lombare: este vorba de ”călcatul ursului” (erau urși dresați special pentru a face masaj cu picioarele).
Prigoana.
Puternic si maiestuos, ursul este prezent in cultura și in legendele tuturor popoarelor din emisfera nordică și chiar în unele regiuni din America de Sud.
Omul modern are, în schimb, o atitudine total eronată față de urs.
În pădurile din România, urșii mor chinuiți în lațurile braconierilor.
Sunt hăcuiți cu topoarele și uneori incinerati, pentru ca nimeni sa nu găseasca urmele bestialității comise.
Teoretic, ursul este specie protejată, dar în realitate, habitatul lui natural este invadat constant de către om, mai ales la noi, românii.
Lipsit de hrană, dă uneori iama prin gospodariile muntenilor, multe dintre ele neîmprejmuite corespunzator, cu adăposturi rudimentare destinate animalelor domestice.
Asa se face că, braconajul este tolerat și chiar încurajat tacit in comunitățile izolate de deal si de munte.
În astfel de zone, din păcate, românul actual nu mai este frate cu codrul și urăște ursul și celelalte ființe ale pădurii.
(Surse parțiale: Romulus Vulcanescu – Mitologie română)
Comentarii
Trimiteți un comentariu