-=- TRACO-GETO-DACII SUNTEM NOI... (autor NAPOLEON SĂVESCU) -=-

        - Tracii, au fost Geto-Daci, iar 

             Geto-Dacii suntem… Noi! -

                                    (I) 

                                     

Arborele tracic număra peste 200 de triburi, cele mai cunoscute fiind cele ale dacilor, geţilor, ramanilor, bessilor (metalurgişti), latinilor etc. 

 O interesantă afirmaţie despre daci o găsim la istoricul Dio Casius care a spus: “Si iarăşi să nu uităm că Traian – Troian a fost trac veritabil. 
Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar tracii au fost daci”. 

După Mircea Eliade, numărul ramurilor giganticului arbore uman al tracilor se ridica la cca. 200. 
Pr. Dumitru Bălaşa a alcătuit un tabel al acestora numărând nu mai puţin de 150 de ramuri tracice.

 Herodot (425 î.d.H.) considera că “Neamul tracilor este cel mai numeros din lume; tracii au multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi”. 

După victoria grecilor de la Maraton asupra perşilor, regele Xerxes (486-465 î.d.H.) îşi construieşte o mare armată printre care se menţionează de către Herodot şi prezenţa tracilor bithini, din nord-vestul Asiei Mici; aceştia sunt descrişi astfel: 
“Tracii însoţeau expediţia purtând pe cap căciuli din blană de vulpe, îmbrăcaţi cu hitoane, peste care se înfăşurau cu mantale viu colorate. În picioare şi peste pulpe aveau o încălţăminte din piele de căprioară. Ca arme au suliţe, scuturi uşoare şi pumnale mici”.

Ovidiu în Tristele îi surprinde pe tracii geto-daci astfel: “Ii vezi călări, venind şi ducându-se prin mijlocul drumurilor. Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei. Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată. Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul pe care îl are legat la şold orice bărbat”.

 În anul 547 î.d.H. perşii lui Cyrus au înfrânt Regatul Lydiei Tracice din Asia Mică, extinzându-şi stăpânirea spre nord-vest până la ţărmul sudic al Mării Marmara. 
 Regele Persan Darius I (522-486 î.d.H.) a intreprins o expediţie la nord de Dunăre, iar după acelaşi Herodot, singurii traci care s-au luptat cu el au fost geţii din Scythia Minor (Dobrogea) nelăsându-l pe acesta să se stabilească acolo. 
L-au atacat tracii din Munţii Pangaion cât şi tracii odomanţi, stabiliţi mai la nord, păstrându-şi astfel independenţa. Peninsula tracică a Chersonesului, (cher-sones = fiii cerului, cei doi Zamolxis), în decursul agitaţiei istoriei va trece de la perşi la greci. 
 Confederaţia tribală a tracilor-odrisi care avusese o evoluţie strălucitoare va fi desfiinţată în urma unui război fratricid de regele macedonean Filip al II-lea. 
Acesta va intreprinde o expediţie în ţinuturile Dunării de Jos (339 î.d.H.), unde regele get Kothelas i-a dat-o pe fiica sa Meda de soţie. 

Aceiaşi traci-macedoneni după ce i-au învins pe sciţi, încărcaţi de prizonieri şi vite, întorcându-se acasă traversând Munţii Haemus (Balcani) au fost atacaţi de tracii tribali care le-au luat toată prada rănindu-l grav la picior pe însuşi Filip al II-lea. 
 Patru ani mai târziu, un tânăr trac-macedonean, fiul lui Filip al II-lea, Alexandru Macedon (336-326 î.d.H.) va face şi el o incursiune în regiunile de la nord de Balcani, în “Ţara Zeilor” – Dacia şi, precum tatăl său, va da lupte grele împotriva fraţilor geto-daci al căror rege Syrmos (“din Soare”) se baricadase pe un ostrov al Dunării cunoscut azi ca “Păcuiul lui Soare” pe care personal l-am colindat prin anii 1973-74 şi l-am găsit izolat şi straniu. 

 Despre regele Syrmos nu auzisem şi nici despre înfrângerea lui de mai târziu, dar de originea geto-dacă a numelui lui Alexandru, ei nu o ştiau. 
Să ne oprim puţin să-i vedem provenienţa: Alexan-Dros, “Cel Jertfit Cerbului”, precum Cerbul; (lui Orfeu i s-a mai zis şi Dros, “Cerbul”, şi în amintirea sacrificiului său s-a construit teribila tradiţie getică a trimiterii unui Sol Curat la ceruri).

 Deci Alexandru este un foarte vechi nume pelasgic, carpato-dunărean. 
El era mesagerul care o dată la 4 ani era zvârlit între suliţe şi prin moartea lui ducea Zeului Suprem mesajul poporului său. Carpato-dunărenii în evoluţia lor s-au răspândit în jurul nucleului cetăţii naturale a Munţilor Carpaţi, munţi greu de trecut, unde aurul, argintul şi sarea se găseau din belşug. 

 Ei, carpato-dunărenii, s-au răspândit peste toată Europa Centrală, de la Alpii Austrieci şi din Câmpia Bavariei până în Podişurile Galiţiei Orientale şi până în Stepa Dobrogei, iar de acolo până peste toată aşa zisa Rusie Meridională de la Nistru şi până în Kuban (vezi tracii cimmerieni), în Asia Mică, în Insulele Mării Tracice (Egee) care au fost la început populate de ei, pelasgo-traco-arienii carpato-danubieni ajungând până în Nordul Africii (vezi garamanii).

 Dar dacă istoria a fost aşa de generoasă cu neamul nostru tracic, nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu istoricii contemporani. 

Bulgarii, aparent un popor slav, sosit de departe, din Asia, se redescoperă azi, nemaiconsinderându-se invadatorii sosiţi în secolul VI d.H. ci, nici mai mult nici mai puţin decât urmaşii tracilor! 

 Ei nu vor să mai aibă nimic în comun cu neamul slav (or vulgar: bulgar-mongoloid de la Volga). 

 Citindu-i pe acad. V. Georgiev, prof. A. Fol şi pe prof. G.I. Georgiev, descoperi că nici nu au existat traci la Nord de Dunăre , iar ei bulgarii au devenit traci prin 1964-1967, extinzându-şi istoria cu câteva mii de ani. 

Si când te gândeşti că până ce fiica fostului lor preşedinte Jivkov a devenit istoriografă, ei bulgarii, credeau că sunt slavi la origine! 
 După cum vedem, nu numai “academicienii profesori de istorie” schimbă istoria, ci şi fetele preşedinţilor comunişti … şi pentru ce, pentru nişte interese geo-politice. Nu ar fi fost mult mai simplu să se mândrească cu faptul că ne-au cotropit în secolul al VI-lea d.H., ne-au subjugat şi decimat, lăsând în urmă doar un număr mic de supravieţuitori “megleno-românii”? 

Când vorbeşti o limbă slavonă (apărută foarte târziu în istoria lumii) cum poţi spune că eşti trac?! 
Se ştie că de-a lungul râului Mariţa trăiau tracii odrisi, numele lor fiind menţionat până în secolul III î.d.H. 
 De asemenea de-a lungul râului Struma trăiau medii – trib din care se trăgea şi strămoşul nostru Spartacus, trac ce a clătinat şi înspăimântat Roma. 
Născut în jurul anului 113 î.d.H., absorbit în armata romană, şi-a permis un “mic concediu” pe cont propriu, a fost prins şi transformat în sclav-gladiator. 
Fiind la şcoala din Capua, excelent pregătit şi cu suflet trac, nu a acceptat ideea de a muri pe arenă pentru satisfacţia “stăpânilor”, aşa că a evadat împreună cu alţi 70 de camarazi, alcătuindu-şi o mică armată cu care a reuşit să clatine Imperiul Roman de atunci. 
 Spaima i-a obligat pe romani, învinşi de câteva ori de armata tracului Spartacus, să trimită împotriva acestuia pe Marcus Licinius Crassus şi pe Pompei (adus special din Spania).[ix] Invins de o armată enormă, Spartacus moare vitejeşte, în anul 71 î.d.H. lângă Silar, râzând fericit în clipa morţii, ca toţi dacii.

Istoria schimbă câteodată înţelesul unor simboluri, aşa că numele eroului nostru trac este preluat de germanii socialişti care înfiinţează, după primul război mondial, “Liga lui Spartacus” (Spartakusbund). 

Aceştia, în frunte cu Rosa Luxemburg şi Carol Liebknecht, vor transforma la 30 Decembrie 1918 “Liga lui Spartacus” în Partidul Comunist German. 
Ce ironie a soartei! Dar tot ei germanii, la numai câţiva ani vor avea o nouă idee, aceea de a fura simbolul vieţii veşnice, zvastica pelasgică, transformând-o într-un simbol al intoleranţei şi cruzimii, manifestat în cel mai extremist sens, creind martiri în proporţie de masă. 

 Astfel vechi simboluri preluate şi folosite necorespunzător, îşi pierd aparent valoarea, cum s-a întâmplat şi cu vechiul semn hitit carpato-danubian al vulturului cu două capete, adoptat de Bizanţ, apoi de huni la formarea Imperiului Austro-Ungar, etc., etc., pentru ca în zilele noastre să redevină actual, preluat de noul stat rus… 

În acest context trebuie să nu-i uităm pe odrisi, trib tracic din zona Munţilor Rodopi, care s-au răsculat împotriva Imperiului Roman, în anul 26 d.H. 
 Lăsându-i la o parte pe bulgarii tracizaţi peste noapte de fiica preşedintelui Jivkov şi de alţi istorici de-ai lor, să mergem ceva mai la sudul teritoriului tracic. 

Cu privire la numele acestui teritoriu, Herodot spunea: “Elada (Grecia, n.a.) [era un] ţinut care mai înainte vreme se numea Pelasgia”.
Ei, grecii, sosiţi între anii 1900-1400 î.d.H. în patru valuri: aheii, ionienii, dorienii, eolienii, ne-au găsit acasă, pe noi pelasgii carpato-danubieni, care ne numeam traci (nume prima oară menţionat de acelaşi Herodot). 
Ei ne-au învins de mai multe ori, reuşind să ocupe partea sudică a Peninsulei Balcanice. De la noi au luat apoi Asia Mică (vezi războiul împotriva tracilor-ramani locuitori ai Troiei) după cum şi insulele din Marea Tracică (grecii schimbându-i numele în Marea Egee; vezi războiul dus de greci sub conducerea lui Temistocle împotriva tracilor-sinthioni). 

 Revanşa împotriva grecilor ne-a fost adusă de tracul-pelasg-macedon Alexandru (336-323 î.d.H.) care cucereşte Grecia şi conform tradiţiilor timpului îi angajează pe învinşi în trupele sale. 
 Acesta reconstruieşte într-o perioadă foarte scurtă Marele Imperiu Pelasgic, recucereşte Egiptul, Mesopotamia, Persia, India, capitala acestui Mare Imperiu Pela-sgic, reînviat, fiind la Pela. 

 Vremea a trecut şi după 2000 de ani, de astă dată “istoricii greci” îl redescoperă pe macedonul Alexandru ca fiind “grec” şi îl pun în Panthenon (după 2000 de ani !!!). Dar nici bulgarii nu se lasă, şi-l adjudecă şi ei pe “strămoşul” Alexandru, considerându-l unul din cei mai mari generali bulgari ai antichităţii. 

 Singurii care nu şi l-au revendicat pe Alexandru ca fiindu-le neam şi strămoş … sunt românii. 

 Între timp pelasgii au devenit şi ei greci, precum şi tracii (o fi greşit Herodot când îi considera pe traci ca fiind alt neam decât grecii)! 

 Despre teritoriile locuite de pelasgo-traci acelaşi Herodot spunea: “De la Pădurea Hercinică, limita vestică a spaţiului pelasgo-tracic trece prin Alpii Răsăriteni, ocolind Noricum, provincie cu populaţii predominant dacice şi celto-germanice, şi apoi coborând la Aquileea (azi Terzo d’Aquileia – Italia), în golful veneţilor. De aici, limita vestică, sud-vestică a spaţiului pelasgo-tracic urmărea ţărmul Mării Adriatice, întreg ţărmul de vest al Peninsulei Balcanice, până în Creta”.[xi]