-- Simbolurile de pe ia românescă reprezintă ”codul genetic” al Neamului nostru --
să-și poarte istoria multimilenară în veșminte, în simboluri meșteșugit alese, fiecare purtând un anume înțeles, un anume mesaj și o anume poveste.
Desigur, în această categorie se includ și unele dintre populațiile mărginașe României, ce au la rădăcinile cele mai adânci ACEEAȘI ORIGINE cu noi --adică, se trag din VECHII GEȚI .
Majoritatea vecinilor însă AU VENIT DE-AIUREA ȘI DOAR AU PRELUAT DIN TRADIȚIILE STRĂVECHI ALE GEȚILOR AUTOHTONI...
Unele dintre simboluri vin din vremuri imemoriale, vremuri ale primilor locuitori sedentari ai Europei, ale primilor meșteșugari și făuritori de așezări stabile, ale primilor artiști ai ceramicii (Cucuteni, Gumelnita, Hamangia etc.)
În mod cert, dacă iia românească ar prinde viață și glas să povestească, am afla din spusele ei povestea fascinantă a unui neam si a unui pământ primordial aflate într-o legatură așade stransă unul cu celălalt, încât conexiunea dintre acestea poate defini cel mai bine noțiunea de STATORNICIE ANCESTRALĂ.
Regăsim, este drept, motive arhaice și simboluri și pe veșmintele populare ale unor nații din jurul nostru, însă diferența este că, despre toate (bulgari, ruși, maghiari, sârbi etc.), știm de unde și când au venit în zonă, dar despre români și înaintașii lor nici măcar inamicii cei mai mari ai lor nu au putut inventa vreo poveste sau teorie viabilă, privind apartenența noastră la un alt spațiu decât cel carpatic.
Asadar, călărețul migrator hun, slav, maghiar, etc. a fost cel care a preluat, în cultura sa populară, simbolurile autohtone românești și străromânești și, nici într-un caz invers.
Noi, cei de azi, mai purtam încă pe veșminte ce ne-au transmis cucutenienii de acum 7.000 de ani, într-un limbaj doar de noi știut, ce pare a fi legământul făcut de cei din neolitic cu sutele de generații care le-au fost urmașe.
Este precum informația din codul ADN înscrisă în noi din ADN-ul părinților, doar că, de data aceasta, este un cod al unui neam întreg.
Simbolurile perpetuate de-a lungul mileniilor ne vorbesc despre soare și stele, despre pământ și flori, despre etape din existența umană a fiecărui individ, sau etape din existența unui popor întreg, ale societății locale și a stilului său de viață aflat în conexiune extrem de strânsă cu mediul înconjurator și cu divinitatea supremă a Universului.
Dintre simbolurile purtate de iia românească descifrăm HORA, ca joc al celor ce sunt frați, descifrăm momente ale vieții, dar și trecerea spre lumea de dincolo, descifrăm anotimpurile și cum trebuie să ne raportăm la pământ și la cer.
“Costumul tradițional românesc este un adevărat templu la purtător, o ”imago mundi”(imagine a lumii), care conține o sumă de simboluri, hierofanii, revelări ale sacrului, care îi dau o poveste și ne dau, în același timp și nouă, o identitate culturală unică, inimitabilă.
Acesta este adevăratul brand românesc, templul la purtător – costumul popular tradițional, în care românul a știut să-și etaleze, de-a lungul vremii, valorile, în momentele-cheie ale existenței sale.
Atunci, demult, avea si textele explicative, textele de folclor literar, care rezonau cu desenele, cu hieroglifele de pe costume. Caci pe costum este scris același lucru – iată o viziune teologică deja! – anume că omul poate accepta lumea nevăzută, pornind de la simbolurile din lumea văzută si astfel să-și taie un drum înspre Dumnezeu.
Un costum nefalsificat trebuie să conțină o narațiune cosmologică, e o mini-recapitulare a cosmosului.
Și este mult mai ușor să înțelegi, dacă te ajuți de textul unei colinde, care capătă astfel, alăturată simbolurilor de pe costum, un înțeles aparte: ‘Iată vin colindatori/ Printr-înșii și Dumnezeu /Îmbrăcați într-un veșmânt / Lung din cer până-n pământ/ Scris
e-n spate, scris e-n piept/ Scris e-n șale, scris în poale/ De-amandouă părțile scris câmpul cu florile/ Iar prejurul poalelor scrisă-i marea tulbure/ Pe-ai săi umerei scriși sunt doi luceferi/ Pe umărul de-a dreapta scrise-s Soarele și Luna/ Pe umărul de-a stânga inchipuită-i lumea.” –
Acum, când cunoaștem vechimea, sacralitatea, funcția apotropaică (alungarea duhurilor rele) a acestor simboluri, înțelegem cu adevărat afirmația de mai sus.
Informația nu ne mai permite sa fim indiferenți.
Nu dispariția folclorului este pericolul cel mai mare, ci denaturarea, vulgarizarea, manelizarea lui, din păcate uneori chiar de către cei care îl promovează: cântăreți, instructori de dans popular, relizatori de emisiuni tv etc.
Nu cu disperate strigăte de alarmă de genul „ne pierdem tradiția!”, „dispare folclorul!” sau „ ne pierdem identitatea!”, trebuie să ne apropiem de aceste simboluri, ci cu conștiința mileniilor pe care le avem în spate și, mai ales, cu multă duioșie.
Comentarii
Trimiteți un comentariu