Mai veche decât aceea a maghiarilor, şi distinctă de aceasta, împletindu-se însă, ulterior, cu a ungurilor, istoria cunoscută a secuilor coboară până în întunecatul veac IX, cînd noi hoarde asiatice s-au abătut asupra pământului românesc, răşluindu-i fruntaria vestică, dinspre Tisa şi Dunărea de Mijloc, răpindu-i Pannonia şi marea interioară cu nume românesc Balaton (de la tracicul „BALA”), după multe şi încrâncenate lupte purtate cu „latinii” gestelor medievale, pe de o parte cu „blachii, bulgarii şi slavii” ducelui „Salanus”, pe de alta.
-- Invazia maghiarilor – „copiii pământului” (în traducere, ”maghiarii finici”)
Dislocaţi din Asia Centrală, stabilindu-se permanent, în căutare de „noi patrii” (Simon de Keza), rând pe rând, în regiunile Volga-Don, Don-Nipru (Lebedia), Nipru (Danapris) – Nistru (Danastris) (Atelkuz), maghiarii finici (nume însemnând în limba lor „copiii pământului”), i-au supus militar pe mult mai numeroşii români („romani” blakumen, ulai) de pe litoralul nord-pontic, (pomeniţi de Stela de la Sjonkeim, Saga lui Esgil şi Asmundar, Cântecul Nibelungilor, Cronica lui Nestor, Marcianus, Stefan din Bizanţ, Euagrios Scolasticul, Theophanes Confessor, Ioannes Mauropus, Godefridus din Viterbium, Oguzname, Hudud al Alam, Gardizi, Vardan, etc.) pentru ca, supuşi la rândul lor de kazari să se revolte împotriva acestora şi să accepte propunerea bulgarilor (894) de a-i ataca pe bizantini.
Lăsându-se cumpăraţi de bizantini, maghiarii i-au trădat însă pe bulgari (895), drept care, prinşi „în cleşte” de armatele acestora, care i-au alungat peste Nistru, şi de cele ale pecenegilor chemaţi în sprijin de bulgari şi care au forţat Niprul, s-au ridicat spre nord, spre Kiev, în permanent contact şi conflict cu poporul „ieşit din imperiul roman” în care „toţi sunt creştini şi… mai mulţi decât maghiarii însă… mai slabi” (Gardizi)-Ulaq (Oguzname), adică românii…
Spre sfârşitul lui 896, maghiarii atacă ţara româno-slavă a Ungului, rămăşiţă a statului Moraviei Mari, dezmembrat cu un an mai devreme, îl ucid pe „Duca” de acolo (termenul românesc indică şi preponderenţa românească a Ţării Ungului sau Unguarului), iar Arpad, urmaşul lui Almus, se căsătoreşte cu fiica acestuia, pentru a se împământeni.
Aşa ia naştere, în Ucraina subcarpatică, „Ungaria”, numele de „unguari”, cu sensul de cei ce stăpânesc sau vin dinspre Ung, fiind dat de băştinaşii dintre Tisa şi Dunărea de Mijloc, lui Arpad şi soldaţilor săi.
Abia din 903, maghiarii şi aliaţii lor coboară în Ţara lui „Salanus” fixându-şi şi o puternică bază de atac între Tisa, Bodrog şi Dunăre.
Aşa au început cucerirea maghiară a Pannoniei, lungul conflict pentru Transilvania şi etnogeneza poporului modern ungar.
-- Secuii şi etnogeneza ungară --
Referitor la componenţa noului val de migraţie în Pannonia, gestele precizează că maghiarii, componenta conducătoare, erau războinici încercaţi, dar puţin numeroşi, însumând „108 neamuri, nu mai multe.
Iar celelalte care sau unit cu ele sunt sau străine sau provenite din robi” (Simon de Keza), deci triburi cointeresate, datorită propriei slăbiciuni, la asociere, sau supuse cu armele şi luate la remorca valului maghiar: kazari, kabari, bashkiri, pecenego-cumani, bulgari, slavi şi chiar „volohi”.
În regiunea Tisa – Dunărea Mijlocie năvălesc peste slavi, bulgari şi „blachi ac pastores romanorum” sau „blasi”, care trăiau „ca stăpâni” în ducatul lui „Salanus”, iar în dreapta Dunării peste slavi (moravi), germanici (franci) păstori blachi şi români timoceni (fugiţi de la Diiu sau Vidin de frica bulgarilor şi colonizaţi aici de franci, în 816) şi „latinii” sau „romanii”, adică populaţia băştinaşă, aparţinând romanităţii central-europene, care făcea legătura între romanitatea orientală (românii) şi cea occidentală, din care mai supravieţuiesc astăzi doar romanşii din Elveţia şi ladinii din Alpii dolomitici.
Ulterior, după creştinare, regii de la Buda au colonizat noi valuri pecenege şi cumane, sau „Kune” şi au deschis larg porţile tuturor dezmoşteniţilor din Occident, pentru a-şi întări potenţialul economic şi militar.
Toţi aceştia aveau să contribuie, în creuzetul pannon, la formarea (etnogeneza) poporului modern ungar.
NU însă şi secuii, care au rămas o populaţie distinctă şi care, chiar complet „maghiarizaţi” astăzi, mai păstrează numele şi conştiinţa originii lor aparte.
Gestele ungureşti (Anonymus, Simon de Keza, Chronicon Pictum, etc.) au acreditat ideea că „Zaculos”- secuii ar fi „rămăşiţe ale hunilor” care ar fi continuat să vieţuiască, după dezagregarea imperiului lui Attila, în nord-estul Ungariei actuale şi nord-vestul României actuale, „în câmpia de la Cigla” (cuvânt românesc, „ţiglă”, atestând calitatea solului, propice confecţionării ceramicii).
Prea puţin numeroşi pentru a organiza ei înşişi expediţii de pradă în „ducatele” româneşti sau slave vecine, secuii ar fi ieşit, potrivit gestelor, în întâmpinarea valului de migraţie condus de maghiari.
O opțiune dictată de interes, considerată un motiv suficient de către unii cercetători, la fel de interesaţi, în domeniul istoriei, pentru a acredita ideea unei apropieri dictate de „vocea sângelui” între secui şi cei ce aveau să intre în istorie sub numele de „unguri”.
Deşi gestele timpurii şi istoricii unguri – care le-au preluat unele opinii de interes practic, politic – atribuie ambelor popoare aceeaşi origine „hunică”, secuii fiind astfel un fel de precursori ai valului maghiar, la o cercetare mai atentă a izvoarelor, Clio restabileşte adevărul: ungurii de astăzi sunt maghiari în aceeaşi măsură în care francezii pot fi consideraţi gali sau românii – daci, iar maghiarii au fost o populaţie asiatică de origine finică, evident deosebită de hunii de neam turcic (oguz), înrudiţi cu avarii, pecenegii, uzii, cumanii, mongolii şi turcii.
-- Secuii și ungurii – două popoare diferite --
Așadar, sunt sau nu sunt secuii „rămăşiţe ale hunilor”, ungurizate prin politica „apostolică”, adică de deznaţionalizare prin religie, administraţie şi statut social (de apartenenţă la clasa nobiliară)? Căci asta era politica practicată la Buda între anii 1001 (anul rebotezării în rit catolic a regelui Voicu, devnit „Ştefan”, ulterior zis „cel Sfânt”) şi 1526, al „Pieirii de la Mohacs” (Mohacsi vész)…
Politică reluată apoi, în forţă, cu accente xenofobe, rasiste şi şovine, de Ungaria dualistă, în perioada 1867-1918 şi de Ungaria „tranşeelor fasciste” (Fenyes Samu), în anii 1920-1945. Cu certitudine NU, pentru că, dacă au avut o limbă türcică, deosebită de finica vechilor maghiari şi actuala ungară, dacă nu au pierdut uzul cuvântului „türk”, termenul de „hun” le-a fost străin întotdeauna.
De altfel, acesta a fost implementat de propagandiştii unguri ai „hungarismului”, începând cu autorii primelor geste care, în dorinţa de a conferi ungurilor, prin strămoşii lor maghiari, ANTERIORITATE şi o ORIGINE NOBILĂ, au exploatat asemănarea fonetică dintre toponimul „Ung” sau „Unguar” şi „Hun” scriind „Hung” şi „Hunguar”, de unde „Hungaria”.
Numai că „hungarismul” de cancelarie se bazează pe un cuvânt românesc – „UNGHI”.
Chiar primii apologeţi, Anonymus şi Simon de Keza au precizat că ungurii nu se trăgeau din „Hunor”, ca hunii, ci din miticul „Magor”, numindu-se „pe limba străinilor Unguri, iar pe a lor proprie Mogeri (maghiari) sau Dentumoger” (maghiarii de la Don) după Cronica Pictată de la Viena.
„Unguri” devin în timp, după ce ating râul Ung şi cuceresc Ţara Ungului, numită aşa după specificul reliefului, deoarece era situată acolo unde se sfârşea pusta panonă, făcând între înălţimi, un UNGHI.
„În urmă însă – nota cronicarul slav cunoscut sub numele de „Nestor” – ungurii goniră pe volohi (Români – n.n.) şi luară în stăpânire această ţară şi se aşezară cu slavii împreună, pe care şi-i supuseseră şi de atunci ţara se cheamă Ungaria”, deşi, după Descriptio Europeae Orientalis, scrisă de un anonim călugăr italian, pe la 1308, „odinioară nu se numea Ungaria, ci Mesia („Moesia”, în stânga Dunării de Mijloc – n.n.) şi Pannonia” (în dreapta Dunării de Mijloc).
Iar „panonii însă care locuiau pe atunci în Panonia toţi erau păstori ai Romanilor (supuşi ai francilor, graniţa Imperiului carolingian fixându-se, în anul 805 pe Tisa – n.n.) şi aveau în fruntea lor zece regi puternici în întreaga Mesie şi Panonie”.
După anul 903, când Arpad coboară din Ţara Ungului, între Tisa, Bodrog şi Dunăre, extinzându-se în Sud pe seama lui „Salanus”, în dreapta fluviului pe seama celor „10 regi”, dar fiind oprit în expansiunea la Est de Tisa, de Menumorut, Gelu şi Glad, mai precis în anul 904, potrivit lui Simon de Keza, Cronicii Pictate şi „Descrierii Europei Orientale”, secuii, „după ce au cucerit împreună (cu Arpad – n.n.) Panonia, au dobândit o parte din aceasta, ÎNSĂ NU CÂMPIA PANNONIEI (ci în câmpia de la Est de Tisa – n.n.) ŞI VECINI CU BLAKII (ROMÂNII – n.n.), AU AVUT ACEAŞI SOARTĂ ÎN MUNŢI”.
(Autor: Mircea Dogaru, „Secuii, poporul furat”, Editura „Mureș”, Tg. Mureș, 2019 – fragment)
Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)
”Citind aceste rânduri, mă întreb dacă vom mai putea izbândi iară apocalipsei abătută asupra noastră.
Suntem singurul popor din lume care trăiște acolo unde s-a născut, asta fiind o "necunoscută" pentru marile popoare ce-și caută încă originea, distrugând ceea ce nu le aparțin.
Deunăzi am postat pe fb că războiul sfânt este tocmai lupta ce se dă în străfundul umanității pentru ORIGINI, pentru RĂDĂCINI, constatându-se de altfel că lupta dintre bine și rău a ajuns pe marginea prăpastiei, Răul neacceptându-și ORIGINEA.
Trăim vremuri mult mai crunte decât înaintașii noștri, vremuri în care SUFLETUL își caută LINIȘTEA și aceasta este marea lui împăcare, ORIGINEA.
Războiul Sfânt al lumii care nu este împăcată cu originea ei și o vrea pe a altora. A altora, care de fapt se rezumă la o singură cunoscută ce este necunoscută, ROMÂNIA!
Încă odată, ca de nenumărate ori trebuie să ne apărăm NEAMUL, trebuie să ne apărăm ORIGINEA, întrucât mulți și-au pierdut-o pe-a lor, mulți sunt pe cale să și-o piardă pe vecie și-și folosesc acum metodele criminale pentru a distruge rădăcina poporului român, însușindu-și-o!”
(MIHAI PALADE)
În partea dreaptă, a imaginii de mai jos, este surprins un marș al ”secuilor” pentru secesiunea Ardealului de țara-mamă, ROMÂNIA.
Comentarii
Trimiteți un comentariu