-- PELASGII-VALAHI-GETO- DACI, ÎNVEȘNICIȚI ÎN MITUL BLAJINILOR --
-- partea a V-a --
Adrian Bucurescu vede etimologia Rohmanilor în epitetul Cavalerului trac, adică Zeind – Roimenos, tradus prin sintagma Sfântul Luminos.
Lucrurile pot fi însă discutate, prin argumente viabile.
Titlul acestei disertaţii l-am ales pentru a afla care este adevărul despre miticii blajini.
Am avut în vedere o cercetare sistematică şi continuândă a unor teme care ne-au preocupat, privind găsirea unor răspunsuri valabile, fie la unele întrebări, la care istoria nu a răspuns încă sau a cceptat explicaţii ce distorsionau în mod deliberat și, mai ales, interesat adevărul – vezi teoriile lui Rossler et compania, privind locuitorii Daciei şi nu numai.
Dacă în istoria recentă, despre originea valahilor nu s-a ştiut nimic – spune de ex. S. Corryl în “Valahii în Cartea Genezei”, admiţând că, termenul de Valah se constată pur şi simplu în evul mediu, fără a-i putea preciza etimonul.
Dacă despre pelasgi şi nucleul lor de formare nu au fost decât presupuneri, încă din antichitate, vizând fie Lidia, fie Frigia, ca şi despre etimologia şi sensul termenului Belagine (de fapt corect şi complet semantica e legată de sintagma Codul Belaginelor, adică Legile Belagine), noi am încercat şi sperăm că am şi reuşit, prin această metodă transdiciplinară, atât de hulită de unii istorici, precum Mircea Dogaru, blocaţi în prejudecăţi și care, foarte recent, afirmau că – istoria trebuie cercetată numai de istorici, nimicind cu invective de-a dreptul jignitoare pe specialiştii în antropologie, genetică, lingvistică comparată, ori în mitologie sau în strategie militatară.
Haidem însă să demonstrăm prin mijloace ştiinţifice, valorificând şi informaţiile valabile, existente încă din antichitate, corelându-le pe un plan logic, că valahii sunt descendeţii direcţi ai pelasgilor, (pelasgi-velahi, valahi), că belaginele sunt legile străvechi ale aceloraşi pelasgi, preluate chiar şi de imperiul roman, având ca etimon un cuvânt compus din lexemele pelasgus şi gins, tis, (pelasgintes-pelaginte-belagine) adică neamul pelasgilor (ambele aparţinând vocabularului protodac sau latinei prisca, limba bătrână, limbă comună şi geto-dacilor(urmași direcți ai pleasgilor) şi romanilor şi nu numai, rezultând, prin alunecări fonetice impuse de legile comunicării).
Am făcut acest recurs la studiile anterioare pentru a convinge care este de fapt sensul termenului blajini, aducând argumentele valabile.
Afirmaţia originii hinduse a termenului blajini nu poate fi susţinută, pentru că se bazează pe o poveste dintr-un roman popular, ”Alixandria”, în fapt o ficţiune.
Oricât de mare va fi fost răspândirea acestei cărţi, lucru de care ne îndoim, e vorba de un izvor livresc, care presupune ştiutori de carte, ori nu putem vorbi cu secole în urmă despre existenţa multora dintre aceştia, între geto-daco-români.
O asemenea răspândire în tot teritoriul României de azi (și a zonelor înstrăinate ale țării), cu asemenea putere de fiinţare, păstrând codificate sau nu, simbolurile străvechi, chiar rezistând influenţelor creştine, în situaţia în care unele sărbători pagâne au supravieţuit numai prin suprapunerea celor bisericeşti, şi care nu aveau în niciun caz izvorul într-o lucrare de sorginte străină, şi încă prinsă întrun roman, fie el şi popular, aceasta legată de blajini nu a putut fi asimilată, ceea ce dovedeşte că mitul blajinilor are rădăcini extraordinar de vechi, dar şi că a fost o continuitate în practicarea tradiţiilor lor fără a se diminua esenţa spirituală ”păgână”, PRE-creștină, ce-şi are sorgintea până departe, în mitul omului primordial, a lui Pelasgos, recunoscut şi de anticii anticilor.
Apoi, din tot studiul nostru reiese că aceşti blajini sunt personaje care sunt legate de locuri ce indică zona Istrului şi a Pontului Euxin.
Se vorbeşte de Ostroavele Albe ca habitaturi ale acestora.
-- partea a V-a --
Adrian Bucurescu vede etimologia Rohmanilor în epitetul Cavalerului trac, adică Zeind – Roimenos, tradus prin sintagma Sfântul Luminos.
Lucrurile pot fi însă discutate, prin argumente viabile.
Titlul acestei disertaţii l-am ales pentru a afla care este adevărul despre miticii blajini.
Am avut în vedere o cercetare sistematică şi continuândă a unor teme care ne-au preocupat, privind găsirea unor răspunsuri valabile, fie la unele întrebări, la care istoria nu a răspuns încă sau a cceptat explicaţii ce distorsionau în mod deliberat și, mai ales, interesat adevărul – vezi teoriile lui Rossler et compania, privind locuitorii Daciei şi nu numai.
Dacă în istoria recentă, despre originea valahilor nu s-a ştiut nimic – spune de ex. S. Corryl în “Valahii în Cartea Genezei”, admiţând că, termenul de Valah se constată pur şi simplu în evul mediu, fără a-i putea preciza etimonul.
Dacă despre pelasgi şi nucleul lor de formare nu au fost decât presupuneri, încă din antichitate, vizând fie Lidia, fie Frigia, ca şi despre etimologia şi sensul termenului Belagine (de fapt corect şi complet semantica e legată de sintagma Codul Belaginelor, adică Legile Belagine), noi am încercat şi sperăm că am şi reuşit, prin această metodă transdiciplinară, atât de hulită de unii istorici, precum Mircea Dogaru, blocaţi în prejudecăţi și care, foarte recent, afirmau că – istoria trebuie cercetată numai de istorici, nimicind cu invective de-a dreptul jignitoare pe specialiştii în antropologie, genetică, lingvistică comparată, ori în mitologie sau în strategie militatară.
Haidem însă să demonstrăm prin mijloace ştiinţifice, valorificând şi informaţiile valabile, existente încă din antichitate, corelându-le pe un plan logic, că valahii sunt descendeţii direcţi ai pelasgilor, (pelasgi-velahi, valahi), că belaginele sunt legile străvechi ale aceloraşi pelasgi, preluate chiar şi de imperiul roman, având ca etimon un cuvânt compus din lexemele pelasgus şi gins, tis, (pelasgintes-pelaginte-belagine) adică neamul pelasgilor (ambele aparţinând vocabularului protodac sau latinei prisca, limba bătrână, limbă comună şi geto-dacilor(urmași direcți ai pleasgilor) şi romanilor şi nu numai, rezultând, prin alunecări fonetice impuse de legile comunicării).
Am făcut acest recurs la studiile anterioare pentru a convinge care este de fapt sensul termenului blajini, aducând argumentele valabile.
Afirmaţia originii hinduse a termenului blajini nu poate fi susţinută, pentru că se bazează pe o poveste dintr-un roman popular, ”Alixandria”, în fapt o ficţiune.
Oricât de mare va fi fost răspândirea acestei cărţi, lucru de care ne îndoim, e vorba de un izvor livresc, care presupune ştiutori de carte, ori nu putem vorbi cu secole în urmă despre existenţa multora dintre aceştia, între geto-daco-români.
O asemenea răspândire în tot teritoriul României de azi (și a zonelor înstrăinate ale țării), cu asemenea putere de fiinţare, păstrând codificate sau nu, simbolurile străvechi, chiar rezistând influenţelor creştine, în situaţia în care unele sărbători pagâne au supravieţuit numai prin suprapunerea celor bisericeşti, şi care nu aveau în niciun caz izvorul într-o lucrare de sorginte străină, şi încă prinsă întrun roman, fie el şi popular, aceasta legată de blajini nu a putut fi asimilată, ceea ce dovedeşte că mitul blajinilor are rădăcini extraordinar de vechi, dar şi că a fost o continuitate în practicarea tradiţiilor lor fără a se diminua esenţa spirituală ”păgână”, PRE-creștină, ce-şi are sorgintea până departe, în mitul omului primordial, a lui Pelasgos, recunoscut şi de anticii anticilor.
Apoi, din tot studiul nostru reiese că aceşti blajini sunt personaje care sunt legate de locuri ce indică zona Istrului şi a Pontului Euxin.
Se vorbeşte de Ostroavele Albe ca habitaturi ale acestora.
Foarte, foarte interesant !
RăspundețiȘtergere