-- PELASGII-VALAHI-GETO- DACI, ÎNVEȘNICIȚI ÎN MITUL BLAJINILOR --
-- partea a III-a --
Despre Geto-Daci au scris aproape toţi anticii de vază, indiferent dacă erau poeţi, istorici, geografi, cronicari ai unor evenimente, ori dascăli de şcoală antică, care-şi corectau elevii în vorbire, sau chiar împăraţi cum a fost Traianus, care a scris “De Bello Dacico”, ori de medical său Critias, care a consemnat şi el date despre daci.
Aceşti oameni cultivaţi ai antichităţii au menţionat că strămoşii dacilor sunt HIPERBOREENII de pe malurile Istrului, care au stârnit admiraţia multor popoare antice (Pindar, poet grec sec VI i.e.n, sau Strabon (Geografia) ce aminteşte că,
“cei dintâi care au descris diferite părţi ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”, ori Diodor din Sicilia (Biblioteca Istorică) care citează pe Hecateu din Abdeira, contempoan cu Alexandru Macedon, care afirmă:
”Acum, după ce am descries părţile de miază noapte ale Asiei, credem că este de interes să arătăm aici şi cele ce se povestesc despre hiperboreeni, anume că faţă de ţinutul celţilor, în părţile Oceanului se află o insulă (Insula Leuke -Insula Albă),care nu e mai mică decât Sicilia, locuită de hiperboreeni numiţi astfel fiindcă sunt mai îndepărtaţi de vântul Borea.”
Chiar Zalmocsis este văzut de Clement din Alexandria (Stromata, IV, 213) ca hiperboreean, iar Zeus adorat la Dodona, sanctuar hyperborean, e invocat de Ahile sub numele de Zeus anax pelasgikos (Iliada, XVI, 232).
Afirmaţia nu ne miră, având în vedere că Ahile însuşi era hiperboreu, născut dintro zeiţă şi un titan.
Homer îşi începe marea epopee, invocând ajutorul divin spunând: ”Cântă zeiţă mânia ce-aprinse pe – Ahil Peleianul, (adică pelasgianul, pelasgul), despre care ştim că se trăgea din patria originară, din Insula Leuke, sau Insula Albă de la Istru.
Enumerarea poate continua, însă dorim a scoate în evidenţă faptul că anticii asimilează pe hiperboreeni cu pelasgii, considerându-i unul și același neam.
Nu puţini sunt cei ce exprimă în modul cel mai direct că hiperboreenii sunt pelasgi.
Scoliastul lui Pindar (Ol. II, 28 , Fragm. Ist. Ov. II, 387) spune că Hiperboreu era fiul lui Pelasgios.
Deci pentru noi, Pelasgos ar fi un termen chiar mai corect (decât Hiperboreu), al Omului Universal (V. Lovinescu – Dacia Hiperboreeană – Ed. Rosmarin, Bucureşti 1996).
De asemenea Macrobiu aminteşte că regiunile udate de Tanais-Don şi Istru, antichitatea le numea Hiperborene (Comm. In Sommnium Scipionis , II, 7)
Denumirea de HIPERBOREU e păstrată până tîrziu, identificată cu cea de PELASG sau cu cea de GET.
În anul 89 e.n. în bătălia de la Tapae, Diego, care e basileul oştirii gete e înfrânt de Tettius Iulianus, după obiceiul timpului este numit, în semn de mare respect Hiperboreeanul.
Amintim în treacăt şi de Apollonius din Rhodos (Argonautice. II, 5, 675), care afirmă că hiperboreii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei.
Apoi, putem aminti și de Justin (Philip.II, C2), ce vorbeşte despre M-ţii Rifei (Carpaţii) ce se află în ţinuturile hiperborenilor.
Iată şi Ovidius (Tristia. IV, 41-42 şi în Pont. II, 40-45) mărturiseşte că e obligat să trăiască sub “axul boreal, la stânga Pontului Euxin”, la fel ca şi Macrobius care, într-o scrisoare trimisă la Roma, precizează că “se găseşte chiar sub Cardines Mundi, sub axul borea, în ţara geţilor”.
Un alt personaj, soldatul Marcelin e avertizat că va trebui să plece să ia pe umeri Cerul hiperboreean, în ţara geţilor (Marţial – Epigr. IX, 45).
Și Virgilius dă indicaţii precise (Gaeorgica I, V, 240-241) când vorbeşte de Polul reprezentat printr-un “Omphalos – Mundus et Scythiam Riphaesque arduus arcea conurgit”.
Acest “vertex”(vortex), sau Polus Gaeticus există în România în Carpaţi, denumiți Munţii Rifei, pe OMUL, numit în popor Osia Lumii, sau Buricul Pământului (apud V.Lovinescu op. cit).
Nu este o întâmplare faptul că ne-am oprit asupra acestui subiect ce ţine de existenţa miticilor blajini.
Credem că am adus suficiente argumente care să justifice acest interes; reamintim doar evidenta ancestralitate a acestei sărbători a Blajinilor şi extraordinara ei importanţă pentru spiritualitatea românilor, ilustrată în această continuitate manifestată în trăsăturile ei esenţiale nealterată.
Chiar dacă acum sunt considerate ca fiind sărbători ”păgâne”, și în pofida forţei de asimilare agresivă de către noua religie-a creștinismului, totuși vechile tradiţii ORIGINALE, PREcreştine au rămas foarte puternic implementate în mentalitatea spirituală a românilor.
Cercetători de vază ai istorie sau mitologi, ori scriitori importanţi s-au oprit asupra acestor mitici blajini, după cum am mai spus, pentru unicitatea prezenţei lor în mitologia română, ce s-a impus ca o credinţă populară de forţă mult mai puternică decât alte mituri, care sunt numai consemnate, fără a fi şi azi atât de prezente, prin practicarea tradiţiilor legate dec acestea, în masă.
În afară de cercetătorii ce ţin de sec al XIX-lea, amintim pe Mircea Eliade, pe Tudor Pamfile, pe Romulus Vulcănescu, ori pe Victor Kernbach.
Nu ca pe cel din urmă îl menţionăm acum pe cel mai mare şi mai complet cercetător al preistoriei, Nicolae Densușianu, care prin studii ale documentelor autentice, citite în limba originară, ebraică, greacă, latină, sau în cele moderne, cum ar fi cea germană sau franceză, porneşte de la sursă în aflarea nedistorsionată prin traduceri, a adevărurilor istoriei străvechi, făcând, pe cheltuială proprie, şi călătorii pe urmele eroilor, sau a găsirii vestigiilor, ori cercetând prin metoda comparativă, documente vechi, care se referă la aceleaşi evenimente, găsind răspunsuri valabile şi azi.
Asta deşi încă este contestat de cei care ignoră faptul că istoria a ajuns într-un impas şi că ea nu mai poate aduce completări decât dacă se porneşte în cercetatea ei în manieră transdisciplinară, metodă întemeiată de acest mare geniu al românilor, Nicolae Densușianu.
Despre acesta, însuşi marele mitolog Romulus Vulcănescu în Mitologia Română, (Ed Academiei RSR, 1987) carte de referinţă în domeniu, spune întrun capitol intitulat Ipoteza omului pelasg, că dacă cele afirmate de N. Densusianu (Dacia Preistorică. Institutul – Carol Gobl – Bucureşti, 1913) ar fi fost studiate cu seriozitate, progresul în cercetarea istoriei, cel puţin a românilor, ar fi fost mult mai rapid şi mult mai evident, şi am fi scăpat de multe răuvoitoare și, mai ales, intenţionate contestări ale existenţei noastre multimilenare, neîntrerupte pe aceste pământuri.
Aşadar N. Densusianu are şi acest merit de a pune în lumină şi posibilitatea descifrării misterelor legate şi de mitul blajinilor.”
- VA URMA -
(Autor: Prof. Maria Ciornei)
-- partea a III-a --
Despre Geto-Daci au scris aproape toţi anticii de vază, indiferent dacă erau poeţi, istorici, geografi, cronicari ai unor evenimente, ori dascăli de şcoală antică, care-şi corectau elevii în vorbire, sau chiar împăraţi cum a fost Traianus, care a scris “De Bello Dacico”, ori de medical său Critias, care a consemnat şi el date despre daci.
Aceşti oameni cultivaţi ai antichităţii au menţionat că strămoşii dacilor sunt HIPERBOREENII de pe malurile Istrului, care au stârnit admiraţia multor popoare antice (Pindar, poet grec sec VI i.e.n, sau Strabon (Geografia) ce aminteşte că,
“cei dintâi care au descris diferite părţi ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”, ori Diodor din Sicilia (Biblioteca Istorică) care citează pe Hecateu din Abdeira, contempoan cu Alexandru Macedon, care afirmă:
”Acum, după ce am descries părţile de miază noapte ale Asiei, credem că este de interes să arătăm aici şi cele ce se povestesc despre hiperboreeni, anume că faţă de ţinutul celţilor, în părţile Oceanului se află o insulă (Insula Leuke -Insula Albă),care nu e mai mică decât Sicilia, locuită de hiperboreeni numiţi astfel fiindcă sunt mai îndepărtaţi de vântul Borea.”
Chiar Zalmocsis este văzut de Clement din Alexandria (Stromata, IV, 213) ca hiperboreean, iar Zeus adorat la Dodona, sanctuar hyperborean, e invocat de Ahile sub numele de Zeus anax pelasgikos (Iliada, XVI, 232).
Afirmaţia nu ne miră, având în vedere că Ahile însuşi era hiperboreu, născut dintro zeiţă şi un titan.
Homer îşi începe marea epopee, invocând ajutorul divin spunând: ”Cântă zeiţă mânia ce-aprinse pe – Ahil Peleianul, (adică pelasgianul, pelasgul), despre care ştim că se trăgea din patria originară, din Insula Leuke, sau Insula Albă de la Istru.
Enumerarea poate continua, însă dorim a scoate în evidenţă faptul că anticii asimilează pe hiperboreeni cu pelasgii, considerându-i unul și același neam.
Nu puţini sunt cei ce exprimă în modul cel mai direct că hiperboreenii sunt pelasgi.
Scoliastul lui Pindar (Ol. II, 28 , Fragm. Ist. Ov. II, 387) spune că Hiperboreu era fiul lui Pelasgios.
Deci pentru noi, Pelasgos ar fi un termen chiar mai corect (decât Hiperboreu), al Omului Universal (V. Lovinescu – Dacia Hiperboreeană – Ed. Rosmarin, Bucureşti 1996).
De asemenea Macrobiu aminteşte că regiunile udate de Tanais-Don şi Istru, antichitatea le numea Hiperborene (Comm. In Sommnium Scipionis , II, 7)
Denumirea de HIPERBOREU e păstrată până tîrziu, identificată cu cea de PELASG sau cu cea de GET.
În anul 89 e.n. în bătălia de la Tapae, Diego, care e basileul oştirii gete e înfrânt de Tettius Iulianus, după obiceiul timpului este numit, în semn de mare respect Hiperboreeanul.
Amintim în treacăt şi de Apollonius din Rhodos (Argonautice. II, 5, 675), care afirmă că hiperboreii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei.
Apoi, putem aminti și de Justin (Philip.II, C2), ce vorbeşte despre M-ţii Rifei (Carpaţii) ce se află în ţinuturile hiperborenilor.
Iată şi Ovidius (Tristia. IV, 41-42 şi în Pont. II, 40-45) mărturiseşte că e obligat să trăiască sub “axul boreal, la stânga Pontului Euxin”, la fel ca şi Macrobius care, într-o scrisoare trimisă la Roma, precizează că “se găseşte chiar sub Cardines Mundi, sub axul borea, în ţara geţilor”.
Un alt personaj, soldatul Marcelin e avertizat că va trebui să plece să ia pe umeri Cerul hiperboreean, în ţara geţilor (Marţial – Epigr. IX, 45).
Și Virgilius dă indicaţii precise (Gaeorgica I, V, 240-241) când vorbeşte de Polul reprezentat printr-un “Omphalos – Mundus et Scythiam Riphaesque arduus arcea conurgit”.
Acest “vertex”(vortex), sau Polus Gaeticus există în România în Carpaţi, denumiți Munţii Rifei, pe OMUL, numit în popor Osia Lumii, sau Buricul Pământului (apud V.Lovinescu op. cit).
Nu este o întâmplare faptul că ne-am oprit asupra acestui subiect ce ţine de existenţa miticilor blajini.
Credem că am adus suficiente argumente care să justifice acest interes; reamintim doar evidenta ancestralitate a acestei sărbători a Blajinilor şi extraordinara ei importanţă pentru spiritualitatea românilor, ilustrată în această continuitate manifestată în trăsăturile ei esenţiale nealterată.
Chiar dacă acum sunt considerate ca fiind sărbători ”păgâne”, și în pofida forţei de asimilare agresivă de către noua religie-a creștinismului, totuși vechile tradiţii ORIGINALE, PREcreştine au rămas foarte puternic implementate în mentalitatea spirituală a românilor.
Cercetători de vază ai istorie sau mitologi, ori scriitori importanţi s-au oprit asupra acestor mitici blajini, după cum am mai spus, pentru unicitatea prezenţei lor în mitologia română, ce s-a impus ca o credinţă populară de forţă mult mai puternică decât alte mituri, care sunt numai consemnate, fără a fi şi azi atât de prezente, prin practicarea tradiţiilor legate dec acestea, în masă.
În afară de cercetătorii ce ţin de sec al XIX-lea, amintim pe Mircea Eliade, pe Tudor Pamfile, pe Romulus Vulcănescu, ori pe Victor Kernbach.
Nu ca pe cel din urmă îl menţionăm acum pe cel mai mare şi mai complet cercetător al preistoriei, Nicolae Densușianu, care prin studii ale documentelor autentice, citite în limba originară, ebraică, greacă, latină, sau în cele moderne, cum ar fi cea germană sau franceză, porneşte de la sursă în aflarea nedistorsionată prin traduceri, a adevărurilor istoriei străvechi, făcând, pe cheltuială proprie, şi călătorii pe urmele eroilor, sau a găsirii vestigiilor, ori cercetând prin metoda comparativă, documente vechi, care se referă la aceleaşi evenimente, găsind răspunsuri valabile şi azi.
Asta deşi încă este contestat de cei care ignoră faptul că istoria a ajuns într-un impas şi că ea nu mai poate aduce completări decât dacă se porneşte în cercetatea ei în manieră transdisciplinară, metodă întemeiată de acest mare geniu al românilor, Nicolae Densușianu.
Despre acesta, însuşi marele mitolog Romulus Vulcănescu în Mitologia Română, (Ed Academiei RSR, 1987) carte de referinţă în domeniu, spune întrun capitol intitulat Ipoteza omului pelasg, că dacă cele afirmate de N. Densusianu (Dacia Preistorică. Institutul – Carol Gobl – Bucureşti, 1913) ar fi fost studiate cu seriozitate, progresul în cercetarea istoriei, cel puţin a românilor, ar fi fost mult mai rapid şi mult mai evident, şi am fi scăpat de multe răuvoitoare și, mai ales, intenţionate contestări ale existenţei noastre multimilenare, neîntrerupte pe aceste pământuri.
Aşadar N. Densusianu are şi acest merit de a pune în lumină şi posibilitatea descifrării misterelor legate şi de mitul blajinilor.”
- VA URMA -
(Autor: Prof. Maria Ciornei)
Comentarii
Trimiteți un comentariu