Populăm o țară care, în ciuda valului tehnologic ce captează atenția cetățenilor îndreptându-i spre modern, păstrează, în unele regiuni, sămânța sacră a tradiției și a obiceiurilor creștine străvechi.
Transmise de la o generație la alta, datinile și folclorul au reușit să supraviețuiască, în unele zone mai mult, în alte zone mai puțin, datorită dragostei oamenilor față de Țară și Dumnezeu.
Una dintre regiunile României în care tradiția reprezintă un stil de viață, nu o plăcere trecătoare, este județul Suceava, mai precis comuna Izvoarele Sucevei așezată în nord-estul țării și reprezentând aproximativ 2,5% din întinderea județului, adică aproximativ 132 kilometri pătrați, zonă locuită de o populație a cărei denumire este foarte rar întâlnită datorită faptului că istoria ei este slabă în documente, aproape necunoscută.
Se spune că huțulii, asemeni geto-dacilor, nu obișnuiau să-și scrie istoria.
Denumirea comunei Izvoarele Sucevei vine de la faptul că râul Suceava izvorăște din această localitate.
Istoricul localității este unul zbuciumat.
Înainte se numea „Izvorul” și făcea parte din comuna „Șipotele Sucevei” aici înregistrându-se, între secolele XVII-XVIII, un aflux de populație huțulă – oameni veniți în ținuturile Bucovinei ca fugari din Galiția datorită birurilor, a duratei îndeplinirii serviciului militar, datorită obligației economice a țărănimii sau a tendinței de convertire de la ortodoxism la catolicism din cauza stăpânirii poloneze și, mai târziu, habsburgică.
De altfel, „Șipotele Sucevei” a fost pentru mult timp în proprietatea Mănăstirii Putna.
Semnarea în 1939 a pactului Ribbentrop – Molotov când Uniunea Sovietică răpește partea de nord a Bucovinei, a dus la divizarea în două părți a vechii comune „Șipotele Sucevei”. Comunele „Izvoarele Sucevei”, Brodina de Sus și Bobeica cu satele aparținătoare au rămas pe teritoriul României, iar Șipotele Sucevei au rămas pe teritoriul ocupat de sovietici, astăzi Ucraina, locuitorii părăsindu-și pământurile și averea pentru a se stabili în România.
La 1786, Bucovina a fost atașată Galiției, moment în care procesul imigrării huțulilor spre zonele muntoase s-a accentuat. Diferiți de ruteni, venind din Carpații Galiției în nordul Moldovei, ei s-au infiltrat sporadic fie ca păstori, fie ca zilieri pe pământurile mănăstirilor.
Primii huțuli sunt menționați în izvoarele de cancelarie domnească după asediul Vienei în anul 1683.
Imigrarea lor a fost favorizată de desființarea graniței moldo-polone între 1691-1699, când polonezii au ocupat ținuturile nordice ale Moldovei.
În secolul al XVIII-lea, Constantin Mavrocordat a acordat unele înlesniri huțulilor.
Din Carpații Orientali, huțulii au imigrat spre Moldova pe valea Ceremușului până la Vijnița și lateral pe valea Putilei, până în bazinele Sucevei, Moldovei și Bistriței Aurii, de-a lungul cumpenei apelor, stabilindu-se în localități precum Demacușa, Ciumârna, Iedu sau Paltin.
Istoricii au concluzionat că huțulii, deși se aseamănă cu rutenii la vorbă, se deosebesc de aceștia prin fizionomie, religie, au în limbă o anumită bogăție de elemente romanice, iar prin port, tradiții și obiceiuri se aseamănă mult cu românii; la fel și prin instrumentele muzicale.
Prețuiesc calul și au, ca și românii de la munte, o industrie casnică foarte bogată și diversificată.
Numele lor, multă vreme explicat în mod diferit, ar veni de la termenul de huțan, „hutkatese”, săltăreț, legănat, nume inițial dat cailor, extins apoi și utilizat peiorativ și pentru populație, este de părere istoricul Mihai Iacobescu.
În prezent, arealul geografic de cea mai mare răspândire a huțulilor se plasează în trei raioane, din Ucraina, pe cursul Tisei Albe și celei Negre (Zacarpatia), valea Prutului și a Ceremușului Negru (Ivano Francovsk) și Cernăuți, de-a lungul cursului Ceremușului Alb, de asemenea în nord vestul jumătății sudice a Bucovinei istorice, care în mare corespunde cu județul Suceava de astăzi.
În general, huțulii se pot departaja după locul unde s-au stabilit cu traiul, în transcarpatici, galițieni și bucovineni.
Huţulii duc o viaţă de pasere pribeagă, originală şi liberă. Românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi, şi ei pricep pe cea română.
E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină, cum ascultă cu atenţie la ceea ce spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie.
Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte, fără să fi vorbit vreodată un cuvânt.
Din această simpatie abia explicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt dacii slavizaţi pe când românii care-i pricep fără să le vorbească limba sunt dacii romanizaţi.
”Acest trib (huțulii) este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi.” (Mihai Eminescu, 1876).
Părerile despre originile populației huțule sunt împărțite; unii spun că sunt slavi romanizați, alții spun că sunt romani slavizați sau chiar că au origini cumane, scitice sau caucaziene.
Limba huțulă se deosebește foarte mult de limba ucraineană care se predă în școli ca limbă maternă, deși aparent seamănă.
Sunt oameni de statură medie, cu părul de culoare închisă iar fața alungită și smeadă.
Iubitori de tradiție, de istorie și natură, huțulii sunt oameni pașnici care nu au avut conducători, oameni liberi, cu aspirații înalte spre Dumnezeu, munteni, cu un stil de viață tradițional, vechi, dacic.
Trăiesc departe de zbuciumul lumii, acoperiți de cultură și tradiție, în centrul și sudul Bucovinei – în localitățile Vatra Moldoviței, Moldovița, Breaza, Moldova-Sulița, Izvoarele Sucevei, Brodina, Ulma, marea majoritate a populației din comuna Izvoarele Sucevei fiind formată din huțuli.
Meșteșugari înnăscuți, ei sunt cei care au dus mai departe faima încondeierii ouălor, culorile predominante sunt negru și roșu, prelucrarea alamei, meșteșugul sculptării în lemn și os fiind reprezentativ, foarte răspândit în zona populației huțule, dar dispărut de-a lungul vremii.
Portul este simplu, specific zonei de munte, împodobit cu modele discrete, de bun gust, ce reprezintă dragostea pentru frumos, culorile reprezentative fiind galben, portocaliu și maro, extrase din elemente vegetale.
Culoarea portocalie era obținută din coaja de arin, roșul – dintr-o plantă erbacee perenă aromatică, cu tulpina păroasă, cu flori roșii-purpurii, numită sovârf și scoarță de măr sălbatic iar culoarea maro – din coajă de ceapă.
Femeile huțule poartă basmaua legată într-o manieră originală, nemaiîntâlnită în zona Bucovinei, cămașă împodobită cu ornamente de nuanță roșie – de la portocaliu până la grena, catrință ce se înfășoară în jurul trunchiului fiind mult mai lungă decât cea obișnuită și cojoc sau bundiță din piele, strânsă în talie și evazată, cu totul diferită decât cea bucovineană, fiind împodobită cu nuanțe portocalii, din loc în loc găsindu-se segmente din piele de dihor, dezvoltată mai apoi în zona Câmpulungului Moldovenesc în piesa vestimentară denumită „Bundița cu prim de dihor”.
În zilele de sărbătoare obișnuiesc să-și împodobească portul cu șiraguri de cruci din alamă.
Bărbații huțuli, spre deosebire de vestimentația predominantă în Bucovina în care sumanul este de culoare neagră, brună sau laie – gri foarte deschis, poartă un surtuc de lungime ce acoperă ușor cămașa care este strânsă în talie cu un chimir, și ițari de culoare roșie.
Portul dacilor reprezentat pe Columna lui Traian este foarte asemănător de cel al huțulilor, al oamenilor de la munte.
Pe timp de iarnă poartă căciulă din blană de miel și, uneori, din blană de vânat, iar vara poartă pălării de mai multe feluri: pălăria cu gang, confecționată dintr-un material destul de rigid, cu borurile întoarse, spațiu în care obișnuiau să pună foița de țigară și tutunul, pălăria cu boruri foarte mari, specifică populației huțule sau pălăria a cărei calotă este prinsă în patru colțuri, ale cărei boruri largi sunt aduse în apropierea calotei. Sunt încălțați cu ciorapi de lână, cizme sau opinci.
Unul dintre elementele reprezentative al bărbatului huțul este baltagul – o armă defensivă purtată în chimir, în mână, cu manșonul obținut din alamă, ornamentat prin ciocănire, dimensiunea fiind în funcție de condiția socială a celui care-l purta – altul fiind fumatul pipei, partea de jos a acestei fiind confecționată din alamă, ceramică sau sculptată în lemn dur.
Meșteri armurieri de manieră artizanală, huțulii foloseau arme, pistoale și puști de vânătoare, patul acestora fiind împodobit cu mici potcoave de alamă iar praful de pușcă era depozitat într-un recipient din lemn denumit Porojneție, partea expusă fiind, de asemenea, încrustată într-un mozaic asemănător patului armelor.
Atât bărbații, cât și femeile obișnuiesc să poarte o geantă din piele sau din pânză numită tașcă al cărei mâner, la huțuli, este împodobit cu mici segmente din cositor turnate în formă de piatră. Această vestimentație a dăinuit de-a lungul timpului, fiind imortalizată în imaginile de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, perioadă în care populația huțulă a intrat în atenția specială a etnografilor, piese vestimentare ce-au dispărut la începutul secolului al XX-lea, câteva exemplare găsindu-se la Muzeul Țăranului Român sau la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” din București.
Deși sunt oameni cu sufletul ridicat spre Dumnezeu, huțulii cred în superstiții, mitologia lor fiind încântătoare și plină de povești; spre exemplu ei cred că un vrăjitor ar putea lua tot laptele vecinilor sau locuitorilor satului în care trăia, sau că unele vrăjitoare pot trimite animale vrăjite la casele vizate pentru a aduce ghinionul și boala; broasca împodobită cu felurite panglici mici, colorate, o descântă și o trimit la țintă, la casa vizată, să o înconjoare prin aceasta lăsând nenorocul.
Locuiesc într-o zonă cu dealuri sărace, cu un pământ neroditor, în gospodării din care serile se aude cântecul neamului lor – Huțulca, dar despre care poveștile spun că, de-a lungul istoriei, au fost călcate de haiduci, tâlhari, oșteni care, cu siguranță, au îngropat multe comori despre care nimeni nu știe și nu a auzit.
“Noi huţanii am fost aşezaţi în munţii aceştia de cătră Domnul Dumnezeu dintru începutul lumii. Şi tot ne-au cuprins şi ne-au ros neamurile străine, iar noi ne-am tras tot cătră locuri singuratice şi slobode. Aşa eu, văzând că pier şi mă înăbuş, m-am suit pe Căliman, mai aproape de Dumnezeu. Ş-aici am să mor. Iar după ce-oi muri, băieţii şi fetele mele s-or amesteca cu noroadele.”
(”Ţara de dincolo de negură”de Mihail Sadoveanu,1926).
Comentarii
Trimiteți un comentariu