SOARE.
LUMINĂ.
CĂLDURĂ.
VIAȚĂ.
ÎNCEPUTUL și SFÂRȘITUL.
Soarele este simbolul arhetipal care se regăseşte în toate culturile lumii.
Încă din timpurile primitive, oamenii şi-au dat seama că fără Soare nu poate exista nimic pe pământ.
Ei s-au închinat la Soare considerându-l izvor al vieţii şi al morţii.
Cultul astrului zilei este în centrul miturilor solare, a religiilor uranice şi a fost divinizat şi pe teritoriul ţării noastre încă din străvechime.
Soarele este nemuritor, el moare la asfinţit, dar învie întotdeauna dimineaţa.
De aceea este întruchiparea veşniciei şi a renaşterii reprezentat cel mai des prin simboluri ce denota perpetuarea, continuitatea, infinitatea.
De altfel, astrul zilei este prezentat prin simboluri specifice cum ar fi discul, discul înaripat, roata, carul, ochiul, crucea în cerc, svastica etc. şi cel mai des este asociat laturii masculine.
Soarele mai este reprezentat printr-un leu, un spic de grâu, iar aurul este corespondentul acestuia între metale şi roşu printre culori. Iar acestea sunt doar câteva dintre simbolurile atribuite de om Soarelui.
Nu de puţine ori, simbolistica Soarelui a născut mistere şi a pus imaginaţia contemporanilor noştri la lucru.
Din cele mai vechi timpuri, Soarele a devenit simbolul regalităţii, al dinastiilor conducătoare care la noi s-a păstrat până în zilele noastre.
În perioada stră-strămoșilor noștri, reprezentanții civilizaţiei pelasge, a hiperboreenilor, zeul Apollo avea închinate temple multe şi foarte mari în care marmura şi aurul erau elementele de bază ale construcţiilor.
Dacii considerau Soarele ca fiind primordial, binefăcător şi dătător de viaţă, iar simbolul astrului zilei se regăsea la ei pe multe obiecte: scuturi, harnaşamente, bijuterii, coifuri etc.
”GETO-Dacii cunoşteau şi foloseau un calendar solar considerat cel mai precis din antichitate.
Anul geto-dacic avea 365,242197 zile, faţă de 365,242198 la care a ajuns astronomia modernă.
Calendarul geto-dacic de la Sarmisegetuza permitea numărarea zilelor unui an cu ajutorul unor stâlpi dispuşi în formă de cerc.”
Şi pentru geto-daci totul începea de la Soare.
Ei considerau că Anul Nou începe la data echinocţiului de primăvară, în luna martie, dată la care Soarele începea să recapete puteri şi ajuta natura să renască.
În luna martie, odată cu revigorarea Soarelui, totul era luat de la început: anul nou, muncile agricole, tunsul oilor şi urcatul turmelor la munte, mineritul, pregătirea armatei.
Practic, viaţa renăştea odată cu Soarele.
În semn de respect pentru binefacerile aduse, geto-dacii închinau Soarelui sanctuare circulare.
În timp, majoritatea domnitorilor români, din toate regiunile ţării, au adoptat în blazoanele, sigiliile sau stemele lor şi simboluri ale Soarelui, acesta regăsindu-se chiar şi azi în stema României.
Soarele are o însemnătate deosebită şi în cultura populară românească.
Bătrânii vorbesc şi în zilele noastre despre „Sfântul Soare”.
De altfel, religia creştină abundă în simboluri şi credinţe Solare adoptate din perioada ”păgână”.
Acestea s-au suprapus şi s-au amestecat cu crezurile viitoare creștine, inclusiv adoptarea crucii geto-dacice ce va deveni creştină.
Cel mai la-ndemână exemplu este legat de construcţia bisericilor care au altarele orientate spre Est, adică spre răsăritul Soarelui. Un alt exemplu este Crucea care, în ancestral, simboliza Soarele.
Romulus Vulcănescu a scris în “Mitologie română” despre cultul solar practicat de geto-daci.
El a arătat că simbolul solar era format, în așa zisul păgânism, dintr-un cerc având o cruce înscrisă, dintr-un cerc cu o cruce excrisă sau crucea cu RAZE...
Ultimul însemn, în care crucea depăşeşte perimetrul cercului, mai este denumită azi şi “crucea geto-dacică” şi o putem regăsi foarte des pe sculpturile maramureşene, mai ales pe troiţe.
De asemenea, simbolurile solare sunt prezente şi în arhitectura caselor ţărăneşti.
În Bucovina, Soarele este sculptat pe stâlpii, uşile şi grinzile caselor considerându-se că aduce noroc şi fereşte casa de rele.
Cele mai des întâlnite simboluri sunt rozeta, cercul, punctul, roata cu crucea în ea, morişca sau rombul.
Aceleaşi simboluri, dar mai des morişca, se regăsesc şi pe casele olteneşti sau transilvănene.
Obiceiul de a sculpta simboluri solare s-a păstrat până în zilele noastre şi se regăseşte pe diverse obiecte: lazi de zestre, furci de tors, pietre funerare, unelte, tacâmuri etc.
Şi, bineînţeles, straiele populare conţin broderii, iar vesela din lut picturi cu diverse simboluri ale Soarelui.
Toate acestea nefiind o modă, ci o moştenire străveche.
Soarele s-a păstrat prezent şi în cultura populară mai ales prin balade (balada „Soarele şi Luna”) şi legende (Legenda Ciocârliei, Legenda Florii Soarelui, Legenda Cicoarei etc).
Dar foarte des se regăseşte Soarele şi în colindele populare care, majoritatea îşi au originea în perioada păgână.
Cel mai răspândit obicei tradiţional de la noi legat de Soare, mărţişorul, este după cum spunea şi poetul George Coşbuc, “simbolul soarelui primaverii”.
În credinţa populară, banul de argint ce se atârna de şnurul mărţişorului semnifica Soarele prin rotunjimea lui.
George Coşbuc mai spunea că: “mărţişorul este un generator-simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui.
Poporul nostru îl cunoaşte şi îl ţine în mare cinste, şi îl poartă copiii, fetele şi mai rar nevestele şi flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumuseţe şi de iubire”.
Si tot in acelasi studiu mai spunea George Cosbuc :
“Ţaranii pun copiilor martisoare ca sa fie curati ca argintul si sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic ca-l poarta ca sa nu le arda soarele si cine nu le poarta are sa se ofileasca. Poporul mai stie ca martisorul trebuie purtat ca lucru sfânt, nu asa ca podoabă ori ca jucărie.”
Tot George Coşbuc ne explică de ce se poartă mărţişorul : “scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul cam cu acelaşi rost cum purtăm noi o cruce ori un chip al lui Hristos în sân. Printr-asta te faci prieten cu soarele, şi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curaţie de suflet.“
Adorarea Soarelui se întâlneşte şi în unele dansuri populare.
Cel mai bun exemplu este hora care prin dispunerea ei în cerc imită rotunjimea Soarelui.
Deşi este un dans simplu şi destul de monoton, hora este considerată sacră pentru că în ea nu sunt primiţi decât cei mai curaţi oameni.
Pe vremuri, cea mai sacră horă era cea a căluşarilor, iar în ea jucau doar feciorii care nu puteau părăsi căluşul timp de 3, 5 sau 9 ani.
Originile horei se trag tot din perioada când pe teritoriul ţării noastre domina cultul Soarelui.
La Bodeşti-Frumuşica a fost descoperit un obiect de cult ceramic reprezentând o horă formată din şase femei, aparţinând Culturii Cucuteni (3700-2500 î.H.).
Această dovadă indică faptul ca hora a apărut cu mai mult de 5000 de ani în urmă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu