”Doina” lui Eminescu nu e atât o radiografie a realităţilor de atunci cât o proiecţie în viitor, nu o cronică, ci o proorocie, iar cum aceasta e înfiorătoare, poema e un fel de Apocalipsă.
În ea nu recunoaştem atât România din secolul XIX, cât pe cea din secolul XXI(!)
Dacă o vom reciti prin această grilă, vom fi surprinşi să observăm cu ce precizie numeşte ea starea de lucruri din chiar acest moment.
Să luăm doar versurile:
Își dezbracă țara sânul,
Codrul frate cu românul
De săcure se tot pleacă
Și izvoarele îi seacă
Sărac în țară săracă!
La 1880, când a fost scrisă ”Doina”, România încă era copleşită de păduri.
„A venit până în Dacia, dar l-au înspăimântat întunecimile codrilor”, se spunea în Antichitate despre un general roman, şi situaţia nu se schimbase prea mult între timp.
Codrii Vlăsiei încă dădeau fiori, ca şi Codrii Cosminului, chiar dacă aceştia picau acum dincolo de graniţă.
Cât despre tăieri, acestea, făcute cu joagărul de mână şi cu săcurea despre care spune poezia, schimbau atâta peisajul cât ducerea unui om la frizer.
Cu totul altceva e azi şi abia dezastrul produs sub ochii noştri îl regăsim ca fotografiat în poema eminesciană.
Abia acum ţara e la propriu despuiată de ie, că ţi se rupe inima când îi vezi sânul (sânul care ne-a alăptat pe noi) dezgolit.
Abia acum codrii se pleacă măcelăriţi cu o adevărată maşină de război, nu artizanal ci profesionist.
Abia acum izvoarele virgine, ultimele din Europa, sunt înghiţite de conducte, sfărmate de microhidrocentrale desfiguratoare.
Sau:
Din Hotin și pân-la Mare
Vin muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o ațin...
În secolul XIX Basarabia era mult mai românească decât azi, atât de profund românească încât la primul prilej ivit a fost prima dintre provinciile înstrăinate care s-a alipit la Patria-Mamă.
Abia azi vin muscalii de-a călare și nu pe nişte gloabe, ci pe tancuri, tunuri şi rachete, şi abia azi de la mare la Hotin mereu calea ne-o aţin cu propaganda injectată ca mercurul în corpul lui Eminescu, până la mankurtizare, până la tulburarea minţilor, încât să nu ne mai recunoaştem, să nu mai ştim ce neam de oameni suntem, ce limbă vorbim, care e ţara noastră.
În secolul XIX, românii au fost foarte activi în plan istoric, au întemeiat Statul Naţional prin Unirea Principatelor, au dus războiul de independenţă, şi-au făcut regat.
„Nici îi merge, nici se-ndeamnă” nu defineşte starea lor de atunci, ci apatia de azi.
În secolul XIX s-a cântat foarte mult, cântece patriotice şi cântece tradiţionale care răsunau pe toate uliţele satelor, prin şezători şi la clăci, tot Postul Crăciunului se colinda, nu ca azi când cu adevărat „Toate cântecele pier”, nu le mai auzi decât pe scenă, la serbări organizate şi deloc spontan, la coasă ori la culesul viilor, ca să nu mai evocăm uliţele satelor pustii.
Până şi schimbările climatice, dereglarea anotimpurilor, petrecute chiar acum, sunt prevăzute în geniala perspectivă
„Nici îi este toamna toamnă,/Nici e vară vara lui...”
Tablou direct apocaliptic, precum am zis, în stare să ne scufunde în cea mai neagră disperare.
Dar Eminescu nu ne lasă aici.
El îl invocă pe Ştefan.
Vasile Lovinescu are o carte întreagă, ”Monarhul ascuns”, în care arată că diferitele popoare au despre un erou al lor emblematic credinţa că el nu e mort cu totul, ci se află doar într-o stare intermediară, din care iese, revine la viaţă, în momentele de cumpănă ale neamului său.
La noi, acesta este Ştefan cel Mare.
Noi, în confirmarea acestei teze, aducem icoana ridicării lui Ştefan din mormânt.
Ea pare ilustrarea celebrei invocaţii eminesciene, dar nu e aşa.
Icoana a fost pictată mai înainte ca ”Doina” să fi sost scrisă.
Astfel că cele două capodopere, icoana şi poema eminesciană, nu se inspiră una din cealaltă, ci amândouă se înscriu în cadrul acelei credinţe a revenirii Marelui Voievod, când ceasul va suna, să ne salveze.
Tu te-nalţă din mormânt...ȘTEFANE, MĂRIA TA!
(Dacia Edenică)
Comentarii
Trimiteți un comentariu