NU PREA AM AVUT VECINI BUNI...
Nici la est, dar nici la vest...
Masacrul de la Moisei- ultima atrocitate maghiară din Ardeal Un raport al Secretariatului de Stat pentru Naţionalităţi, privind situaţia din Ardealul de Nord pentru numai două luni de ocupaţie hortistă (30 august 1940-1 noiembrie 1941), menţionează sec: 919 omoruri, 1.126 schingiuri, 4.126 bătăti, 15.893 arestări, 124 profanări, 525 devastări colective şi individuale şi 218. 919 expulzări de ardeleni români peste linia de demarcaţie tăiată în trupul ţării de Dictatul de la Viena.
(Armata horthistă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940)
Dar în această statistică nu este cuprins şi masacrul de la Moisei.
El s-a produs la finele războiului, în după-amiaza lui 14 octombrie 1944.
Puţini martori oculari au fost: un frate ale Elenei Stetcu, de la care s-a cumpărat casa în care există astăzi muzeul ce omagiază victimele.
Omul tocmai se bărbierea, când în dreptul casei a oprit camionul cu români.
De frică, a fugit peste apa Vişeului.
Un altul a fost Vasile Tomoioagă, un localnic, copil pe atunci. Acesta avea să povestească peste ani evenimentul unui confrate de la o publicaţie judeţeană.
Omul îi văzuse pe cei 29 de români lângă o fântână, păziţi de „cenderii ungureşti“ (jandarmi unguri, cu pene la pălărie).
Un sărman îi ceruse mamei lui spânz, o buruiană pentru oblojeală, căci avea picioarele rănite.
Arestaţii credeau că sunt duşi pe front.
Apoi, „i-o băgat în casa aceea şi i-o împuşcat. O zâs că le dă mâncare“.
În toiul nopţii, copilul, care rămăsese cu mamă sa la nişte vecini de peste apă, s-a pomenit cu „un om închegat în sânge“.
Era, după spusele lui, un supravieţuitor al masacrului: Vlad Ion din Săliştea.
Din curiozitate, împreună cu un alt copil, a mers în dimineaţa zilei următoare la locul crimei, unde „erau oameni cu faţa-n sus, ochii deschişi, tăt sânge erau în gură, şi când i-am văzut am fujit, ne-am temut de ei“, după cum a povestit Vasile Tomoioagă.
Toți ucişi pentru vina de a dori să fie români liberi.
Oficial au fost 29 de victime din care 14 sau 15 au fost împuşcate într-o casă, restul într-alta, aflată pe locul unde este acum grupul statuar al eroilor de la Moisei.
Cei ucişi erau ţărani români din Mureş, Cluj, Sălaj şi Maramureş şi făceau parte din detaşamentele de muncă forţată. Lucrau la drumuri forestiere, la lucrări genistice pentru armata ocupantă, din Munţii Copilaşului.
La finele celui de-al Doilea Război Mondial, ei au dorit să devină liberi cu câteva zile mai devreme, fugind.
Dar au fost prinşi de către trupele hortiste în retragere şi ţinuţi două săptămâni nemâncaţi într-o casă din Vişeul de Sus.
În dimineaţa zilei de 14 octombrie 1944, au fost încărcaţi în două camioane militare, păziţi de acei tabor-cenderi din armata hortistă, şi aduşi aici în Moisei, înghesuiţi în cele două case, asupra lor trăgându-se pe geam şi pe uşi“.
(România la 1940)
Propaganda comunistă a făcut din ei partizani, care ar fi luptat pentru eliberarea Transilvaniei de Nord.
Hortiştii i-au considerat însă trădători ai statului maghiar.
De aceea fuseseră arestaţi şi duşi în lagărul de muncă forţată de la Leordina.
Dar ei nu au fost nici una, nici alta. Erau oameni simpli, ridicaţi din satele lor fără vină.
Când comandantul lagărului, Bodonyi Kalman, a plecat la spitalul din Satu Mare, oamenii au părăsit lagărul, încercând să ajungă la casele lor.
Dar au fost prinşi şi masacraţi.
Au existat doi supravieţuitori, deşi se vorbeşte şi de un al treilea: Vasile Peteanu, din Palatca – Cluj, şi Vasile Ivaşcu Drăgan din Vişeu.
Ultimul a povestit că Andreica Ioan, zis „Vivat“, din Vişeul de Mijloc, s-a împotrivit, însă hortiştii l-au străpuns cu baionetele şi apoi l-au împuşcat.
Peste supravieţuitori căzuseră trupurile ciuruite de gloanţe ale celorlalţi.
Peteanu a fost rănit la umăr şi la cap.
Timp de 17 zile au stat acolo cadavrele. „Ş-apoi, o fo un năcăjit de om, de pă un deal de aici, ăi zicea Dumitru Balha, şi omu acela o vinit şi-o făcut groapa doi pă doi. Şi-i lua, dă să rupeau în două, şi-i ducea c-o roabă şi îi arunca acolo, daraburi, aşa“, a povestit Vasile Tomoioagă .
Ansamblul statuar de la Moisei
În vara lui 1945, câteva soţii ale celor împuşcaţi au făcut un parastas la Moisei.
„Înainte de plecarea hortiştilor din sat spre Valea Izei, pentru că localnicii se evacuaseră în Rozavlea, au dat foc caselor, 60 la sută din localitate arzând. Se vedea perdeaua de fum şi cerul înroşit de la 45 km“
Nici la est, dar nici la vest...
Masacrul de la Moisei- ultima atrocitate maghiară din Ardeal Un raport al Secretariatului de Stat pentru Naţionalităţi, privind situaţia din Ardealul de Nord pentru numai două luni de ocupaţie hortistă (30 august 1940-1 noiembrie 1941), menţionează sec: 919 omoruri, 1.126 schingiuri, 4.126 bătăti, 15.893 arestări, 124 profanări, 525 devastări colective şi individuale şi 218. 919 expulzări de ardeleni români peste linia de demarcaţie tăiată în trupul ţării de Dictatul de la Viena.
El s-a produs la finele războiului, în după-amiaza lui 14 octombrie 1944.
Puţini martori oculari au fost: un frate ale Elenei Stetcu, de la care s-a cumpărat casa în care există astăzi muzeul ce omagiază victimele.
Omul tocmai se bărbierea, când în dreptul casei a oprit camionul cu români.
De frică, a fugit peste apa Vişeului.
Un altul a fost Vasile Tomoioagă, un localnic, copil pe atunci. Acesta avea să povestească peste ani evenimentul unui confrate de la o publicaţie judeţeană.
Omul îi văzuse pe cei 29 de români lângă o fântână, păziţi de „cenderii ungureşti“ (jandarmi unguri, cu pene la pălărie).
Un sărman îi ceruse mamei lui spânz, o buruiană pentru oblojeală, căci avea picioarele rănite.
Arestaţii credeau că sunt duşi pe front.
Apoi, „i-o băgat în casa aceea şi i-o împuşcat. O zâs că le dă mâncare“.
În toiul nopţii, copilul, care rămăsese cu mamă sa la nişte vecini de peste apă, s-a pomenit cu „un om închegat în sânge“.
Era, după spusele lui, un supravieţuitor al masacrului: Vlad Ion din Săliştea.
Din curiozitate, împreună cu un alt copil, a mers în dimineaţa zilei următoare la locul crimei, unde „erau oameni cu faţa-n sus, ochii deschişi, tăt sânge erau în gură, şi când i-am văzut am fujit, ne-am temut de ei“, după cum a povestit Vasile Tomoioagă.
Toți ucişi pentru vina de a dori să fie români liberi.
Oficial au fost 29 de victime din care 14 sau 15 au fost împuşcate într-o casă, restul într-alta, aflată pe locul unde este acum grupul statuar al eroilor de la Moisei.
Cei ucişi erau ţărani români din Mureş, Cluj, Sălaj şi Maramureş şi făceau parte din detaşamentele de muncă forţată. Lucrau la drumuri forestiere, la lucrări genistice pentru armata ocupantă, din Munţii Copilaşului.
La finele celui de-al Doilea Război Mondial, ei au dorit să devină liberi cu câteva zile mai devreme, fugind.
Dar au fost prinşi de către trupele hortiste în retragere şi ţinuţi două săptămâni nemâncaţi într-o casă din Vişeul de Sus.
În dimineaţa zilei de 14 octombrie 1944, au fost încărcaţi în două camioane militare, păziţi de acei tabor-cenderi din armata hortistă, şi aduşi aici în Moisei, înghesuiţi în cele două case, asupra lor trăgându-se pe geam şi pe uşi“.
Propaganda comunistă a făcut din ei partizani, care ar fi luptat pentru eliberarea Transilvaniei de Nord.
Hortiştii i-au considerat însă trădători ai statului maghiar.
De aceea fuseseră arestaţi şi duşi în lagărul de muncă forţată de la Leordina.
Dar ei nu au fost nici una, nici alta. Erau oameni simpli, ridicaţi din satele lor fără vină.
Când comandantul lagărului, Bodonyi Kalman, a plecat la spitalul din Satu Mare, oamenii au părăsit lagărul, încercând să ajungă la casele lor.
Dar au fost prinşi şi masacraţi.
Au existat doi supravieţuitori, deşi se vorbeşte şi de un al treilea: Vasile Peteanu, din Palatca – Cluj, şi Vasile Ivaşcu Drăgan din Vişeu.
Ultimul a povestit că Andreica Ioan, zis „Vivat“, din Vişeul de Mijloc, s-a împotrivit, însă hortiştii l-au străpuns cu baionetele şi apoi l-au împuşcat.
Peste supravieţuitori căzuseră trupurile ciuruite de gloanţe ale celorlalţi.
Peteanu a fost rănit la umăr şi la cap.
Timp de 17 zile au stat acolo cadavrele. „Ş-apoi, o fo un năcăjit de om, de pă un deal de aici, ăi zicea Dumitru Balha, şi omu acela o vinit şi-o făcut groapa doi pă doi. Şi-i lua, dă să rupeau în două, şi-i ducea c-o roabă şi îi arunca acolo, daraburi, aşa“, a povestit Vasile Tomoioagă .
În vara lui 1945, câteva soţii ale celor împuşcaţi au făcut un parastas la Moisei.
„Înainte de plecarea hortiştilor din sat spre Valea Izei, pentru că localnicii se evacuaseră în Rozavlea, au dat foc caselor, 60 la sută din localitate arzând. Se vedea perdeaua de fum şi cerul înroşit de la 45 km“
Comentarii
Trimiteți un comentariu