După un an în care, imediat după instaurarea ocupației sovietice, aproximativ 100.000 de persoane au fost trimise la muncă forțată în regiuni îndepărtate ale Siberiei, în iunie 1941 autoritățile sovietice au trecut la acțiuni mai dure de luptă împotriva așa-numiților ‘dușmani ai poporului’ — deportările.
Proprietatea privată a fost scoasă în afara legii și are loc organizarea colhozurilor.
Ilegală a devenit și religia, în locul acesteia începându-se promovarea ateismului militant, menit să distrugă orice urmă de credință, scrie Agerpres.
”Pe lista represaliilor au fost incluși primari, lucrători ai judecătoriilor, jandarmi, cât și țărani mai înstăriți. Au fost împărțiți în două categorii: cei deportați pentru cinci ani și cei deportați pentru 20 de ani.
Cei incluși în a doua categorie erau considerați mai periculoși, erau așa-zișii culaci, țăranii care aveau mult mai mult pământ.
Cifrele exacte ale victimelor, nici în baza documentelor de arhivă nu pot fi stabilite.
Martorii și supraviețuitorii acelor acte au murit deja”, a declarat istoricul de la Chișinău Marius Tărâță.
Deportările, care au vizat în special populația intelectuală, au avut rolul de a distruge coloana vertebrală a poporului, ca mai apoi să-i determine pe cei rămași acasă să accepte mai ușor colectivizarea și exproprierea de bunuri, a amintit și istoricul Ion Varta.
Datele oficiale arată că aproximativ 70.000 de români basarabeni au fost strămutați cu forța în Siberia și în nordul Kazahstanului, în cele trei valuri de deportări, dar, potrivit lui Ion Varta, această cifră ar fi cu mult mai mare.
”Eu cred că este vorba de aproximativ 80.000 de persoane deportate, părinți, copii, bunici. Foarte mulți copii. Sunt cazuri când copiii nu aveau nici un an, erau în fașă, și au fost și ei deportați. Ce vină aveau ei față de regimul sovietic de ocupație?
De fapt toată lumea a fost absolut nevinovată.
Toți cei care au fost deportați nu aveau nicio legătură cu învinuirile absolut stupide.
Erau floarea națiunii, cea mai harnică parte a populației, care a reușit prin muncă asiduă să-și agonisească niște bunuri”, a declarat Ion Varta.
Datele oficiale arată că peste 25.000 de persoane au fost deportate în noaptea de 12 spre 13 iunie, acesta fiind doar primul val de deportări din perioada sovietică.
Au urmat alte doua valuri, în 1949 și 1951, în urma cărora au avut de suferit alte peste 40.000 de persoane.
(preluare de la Ion Olaru-Buciumul.ro)
- 12-13 iunie 1941 – primul val de deportări staliniste din Basarabia şi nordul Bucovinei -
Teroarea comunistă împotriva populaţiei Basarabiei şi Bucovinei a început imediat după anexarea acestor teritorii în 28 iunie 1940. Apogeul terorii a fost noaptea de 12 spre 13 iunie 1941.
Se împlinesc 78 de ani de la primul val al deportărilor staliniste din Basarabia şi nordul Bucovinei. Pentru locuitorii din actuala regiune Cernăuţi, 13 iunie a rămas în memorie ca cea mai tragică zi din primul an de dominaţie stalinistă...
După masacrele sângeroase de la Lunca şi Varniţa, intrate în istoria plină de durere a regiunii Cernăuţi ca unele dintre crimele odioase din prelungul şir de fărădelegi săvârşite de puterea sovietică împotriva băştinaşilor, peste cotropitul colţ de ţară de la poalele Carpaţilor a coborât păcatul altei tragedii, planificate de către călăii din Kremlin.
În primăvara anului 1941, a apărut Directiva Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, care prevedea aplicarea măsurilor necesare în direcţia „curăţirii Republicii Ucrainene de elementul antisovietic”.
Conform indicaţiilor de la Moskova, lucrătorii organelor represive din regiunea Cernăuţi au urgentat procesul de acumulare a informaţiilor referitoare la băştinaşii meleagurilor voievodale.
În luna mai, aceşti copoi ai regimului totalitar, cu suflete pline de ură şi duşmănie, aduşi din toate colţurile fostului imperiu sovietic pentru promovarea unei politici de deznaţionalizare şi rusificare a populaţiei româneşti, au ajuns la concluzia că principalul „element antisovietic” îl constituia rudele „trădătorilor patriei”.
În categoria „trădătorilor patriei” au fost incluşi locuitorii ţinutului, care, începând cu ziua de 28 iunie 1940, pătrunşi de năzuinţele spre libertate, au încercat să ajungă ilegal în România.
Unii au avut norocul să treacă hotarul, instalat de sovietici, alţii au nimerit în mâinile grănicerilor, fiind condamnaţi de către Consfătuirea Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS la diferite termene de închisoare.
Rudele lor din actualele raioane Herţa, Hliboca, Noua Suliţă, Storojineţ şi din oraşul Cernăuţi au apucat drumul calvarului spre Republica Autonomă Sovietică Socialistă Comi, ţinutul Krasnoiarsk şi regiunea Kirov din Federaţia Rusă.
Referindu-se la dezmăţul stalinist, ziarul de afirmare românească, „Bucovina”, care a apărut la Cernăuţi din 14 iulie 1941 până la 1 martie 1944, va scrie la finele lui iulie 1941 următoarele: „În a doua jumătate a lunii mai au năvălit asupra satelor noastre nenumărate camioane, însoţite de miliţieni, care au ridicat mii de familii româneşti şi anume dintre acelea, care aveau câte pe cineva trecut în România.
Bărbaţi tineri şi bătrâni, femei de toate vârstele şi copii au fost închişi, aproape ermetic, în vagoane... fără apă, cei mai mulţi fără mâncare şi duşi, Dumnezeu ştie unde. Unii, care au avut norocul să scape pe drum, au mărturisit că după zece zile nu mai rămăsese nici jumătate din acele fiinţe nenorocite. S-au înnăduşit, sau au murit de boli, de foame şi de sete pe drum”.
Pentru locuitorii din actuala regiune Cernăuţi, 13 iunie 1941 a rămas în memorie ca cea mai tragică zi din primul an de dominaţie stalinistă.
În acea noapte infernală, din ţinutul nostru au fost deportaţi 22.147 de oameni de diferite naţionalităţi, vârste şi profesii.
În numărul lor au intrat 6.532 de femei şi 5.240 de copii, scoşi cu forţa din casele lor, încărcaţi şi zăvorâţi în vagoane pentru vite, duşi în taigalele siberiene şi stepele pustii ale Kazahstanului.
Copiii mureau în vagoanele tixite cu lume şi mamele nu mai aveau lacrimi să plângă. Bătrânii treceau în lumea celor drepţi şi nu înţelegeau care-i vina lor faţă de puterea sovietică.
Conform datelor intrate în posesia Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi, în primul an de stăpânire bolşevică, din raionul Vijniţa au fost deportate 2.999 de persoane, din raionul Herţa – 1.373 de osândiţi.
Din localităţile raionului Hliboca au pornit spre neagra străinătate 2.290 de oameni.
Din raionul Zastavna au apucat drumul calvarului 1.885 de bucovineni.
740 de oameni vor fi deportaţi din raionul Kelmenţi, 2.162 – din raionul Kiţmani. Dintre cele 1.961 de persoane ale raionului Noua Suliţă, scoase în noaptea de groază şi durere, peste 700 vor fi din localitatea Mahala.
1.921 de oameni au fost duşi în Siberia din raionul Putila, 331 – din raionul Secureni. Din raionul Storojineţ vor fi deportate 2.270 de persoane, din raionul Hotin – 1.412. În fosta capitală a Bucovinei, oraşul lui Alexandru cel Bun, vor fi treziţi în „zori cu rouă” 2.803 de vinovaţi fără vină.
În numărul total al deportaţilor din regiunea Cernăuţi, în anul 1941, românii au constituit 6.036 de persecutaţi.
Petru GRIOR pentru Agenția BucPress
Comentarii
Trimiteți un comentariu