-=- Serial: DESCÎNTECUL GETO-RUMÎNESC ȘI FIZICA CUANTICĂ , partea a IX-a -=- (Preluare Thraxus Ares)
- DESCÎNTECUL GETO-RUMÎNESC ȘI FIZICA CUANTICĂ -
(publicat de Thraxus Ares)
(partea a IX-a)
Se crede că bolile sunt de origine supranaturală, fie că sunt trimise ca o pedeapsă dumnezeiască, fie că sunt opera duhurilor necurate sau sunt datorate uneltirilor duşmănoase.
Dar, în mai toate cazurile, babele sunt convinse că darul de a lecui îl au de la Maica Domnului sau de la Iele, în urma unei boli grele, în care timp sufletul lor e purtat de Iele prin văzduh şi le-nvaţă să lecuiască.
De asemenea, cred că le vine în ajutor Sfînta Vineri, pe care o serbează prin nelucrare şi post.
Alte babe spun că au învăţat descîntecele, în vis, de la Maica Domnului.
Ca să aibă leac, descîntecul trebuie să-l furi: tragi cu urechea cînd baba descîntă şi-l înveţi ”prin furarea şoaptelor”, în întregime sau numai o frîntură din el.
Aceste crîmpeie de descîntece sau descîntecele întregi pe care le-ai furat trebuie să le spui de mai multe ori, cînd ţeşi la argea sau în timpul cununiei, şi atunci sunt cu leac.
Descîntatul nu trebuie spus nimănui, căci altfel îşi pierde leacul. Această credinţă e generală.
Îşi mai pierde leacul şi descântecul spus cuiva mai în vârstă decât tine.
Ca să nu-şi mai piardă leacul, în cazul acesta, e bine să ţii o lespede sub brîu.
Dacă deosebirea de vîrstă e numai de 2-3 ani, i se poate spune cuiva descîntecul, fără să-şi piardă leacul.
În genere, mama transmite cîte un descântec, mai ales cel de ”deochi”, fetei sale, cănd e ”să intre în horă”.
Uneori şi fetiţele de 10-12 ani învaţă de la mama sau de la bunica lor cîte un descîntec de ”deochi”, ca să-şi poată descînta singure, cînd vor fi deocheate de flăcăiaşi.
Mai tîrziu învaţă şi alte descîntece, dar abia la cîţiva ani după ce s-au măritat.
Când a învăţat cineva un descîntec, înainte de a se apuca să descînte cuiva, trebuie să de ducă la o salcie şi să zică:
”Cum s’a prins salcia asta pe pămînt, aşa să se prindă şi descîntecul meu.”
Descîntătoarea nu-şi descântă niciodată singură, că e fără folos: n-are leac.
Se duce la o femeie mai bătrînă, sau la nevoie chiar la una mai tînără decît dînsa, şi aceasta îi descîntă.
Dacă însă nu se găseşte în satul ei o descîntătoare bună, pune caii la căruţă şi se duce în alt sat, unde ştie că e una.
Alteori, descîntătoarea, când e bolnavă, învaţă pe cineva mai mic din casă cum să-i descînte, şi-i trece.
Descîntatul n-are leac dacă o mamă descîntă unui copil al ei, afară numai dacă îşi pune o lingură în brîu.
Pentru anumite afecţiuni, bolnavul poate să-şi descînte şi singur. Aşa de pildă, cel ce are guşă, în timpul cînd toacă popa la vecernie, sîmbăta seara, ia un ac şi împunge uşor guşa sau se bate peste gură cu un băţ de alun, zicînd: ”Popa toacă, guşa seacă!”
Sau, când vede, vara, ”curcubeul bînd apă din pîrîu”, i se recomandă să se dea de 3 ori peste cap şi să zică: ”Curcubeu, de unde bei? Bea din guşa mea!”
Cînd are cineva bube, să se spele în zilele de sec – ca să ”sece” – cu rouă, pînă nu răsare soarele şi să-şi descânte astfel:
”cum trece raza de soare/ şi spuma de mare/ aşa să treacă răul peste mine.”
Cînd omul s-a îmbolnăvit de insolaţie ia o cofă cu apă neîncepută şi o ţine astfel ca soarele să se reflecte într-însa. Bolnavul, cu ochii aţintiţi asupra cofei, rosteşte de 3 ori descîntecul: ”eu credeam că soarele-i în capul meu / dar îi în botă.”
În Bucovina, bolnavul ia 9 surcele de la tăietor (trunchiul sau locul unde se taie lemnele) şi se duce cu ele la o apă curgătoare. Ajuns acolo, ia pe rînd surcelele şi le aruncă peste cap, rostind la fiecare aruncătură descîntecul:
”În’de’soarea’n apă / sănătatea’n cap”
Vrajă de dragoste se face astfel:
La fântână descîntătoarea amestecă cu un fir de busuioc într-o sticlă cu apă, din care trebuie să bea cel căruia i-a descîntat: ”Duminica mă sculai/ Vadra’n mînă o luai,/ La fîntîniță plecai,/ Pe poteca necălcată,/ Pe rouă nescuturată,/ Cu busuiocul ăsta buciumai,/ Dragostele adunai,/ De la cîrciumărese,/ De la jupînese,/ De la flăcăi,/ De la fete mari,/ De la copii mici,/ Și’n apa lui… (numele) le băgai/ Și pe… (numele)’l luai/ Și’l dusei la râul Iordan/ Și’l spălai/ Și’l curățai/ Pe trup/ De păr de lup/ Pe cap/ De păr de țap/ Pe țâțe/ De păr de mâțe/ Și’l dăruii/ Cu doi luceferei,/ În doi umerei,/ Cu stele,/ Mărunțele, pe mînecele./ Cu cine o vorbi… (numele),/ Cu cine’o tăinui,/ Cu miere l’o lipi;/ Să le vie a plesni,/ Prin gene,/ Prin sprîncene,/ Mai ales prin ismene./ Să nu’i dea a sta,/ Să nu’i dea a mînca.»
(”Materialuri folkloristice”, culese și publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor și Învățămîntului Public, prin îngrijirea lui Gr. G. Tocilescu, București, 1900)
- SFÂRȘIT -
(publicat de Thraxus Ares)
(partea a IX-a)
Se crede că bolile sunt de origine supranaturală, fie că sunt trimise ca o pedeapsă dumnezeiască, fie că sunt opera duhurilor necurate sau sunt datorate uneltirilor duşmănoase.
Dar, în mai toate cazurile, babele sunt convinse că darul de a lecui îl au de la Maica Domnului sau de la Iele, în urma unei boli grele, în care timp sufletul lor e purtat de Iele prin văzduh şi le-nvaţă să lecuiască.
De asemenea, cred că le vine în ajutor Sfînta Vineri, pe care o serbează prin nelucrare şi post.
Alte babe spun că au învăţat descîntecele, în vis, de la Maica Domnului.
Ca să aibă leac, descîntecul trebuie să-l furi: tragi cu urechea cînd baba descîntă şi-l înveţi ”prin furarea şoaptelor”, în întregime sau numai o frîntură din el.
Aceste crîmpeie de descîntece sau descîntecele întregi pe care le-ai furat trebuie să le spui de mai multe ori, cînd ţeşi la argea sau în timpul cununiei, şi atunci sunt cu leac.
Descîntatul nu trebuie spus nimănui, căci altfel îşi pierde leacul. Această credinţă e generală.
Îşi mai pierde leacul şi descântecul spus cuiva mai în vârstă decât tine.
Ca să nu-şi mai piardă leacul, în cazul acesta, e bine să ţii o lespede sub brîu.
Dacă deosebirea de vîrstă e numai de 2-3 ani, i se poate spune cuiva descîntecul, fără să-şi piardă leacul.
În genere, mama transmite cîte un descântec, mai ales cel de ”deochi”, fetei sale, cănd e ”să intre în horă”.
Uneori şi fetiţele de 10-12 ani învaţă de la mama sau de la bunica lor cîte un descîntec de ”deochi”, ca să-şi poată descînta singure, cînd vor fi deocheate de flăcăiaşi.
Mai tîrziu învaţă şi alte descîntece, dar abia la cîţiva ani după ce s-au măritat.
Când a învăţat cineva un descîntec, înainte de a se apuca să descînte cuiva, trebuie să de ducă la o salcie şi să zică:
”Cum s’a prins salcia asta pe pămînt, aşa să se prindă şi descîntecul meu.”
Descîntătoarea nu-şi descântă niciodată singură, că e fără folos: n-are leac.
Se duce la o femeie mai bătrînă, sau la nevoie chiar la una mai tînără decît dînsa, şi aceasta îi descîntă.
Dacă însă nu se găseşte în satul ei o descîntătoare bună, pune caii la căruţă şi se duce în alt sat, unde ştie că e una.
Alteori, descîntătoarea, când e bolnavă, învaţă pe cineva mai mic din casă cum să-i descînte, şi-i trece.
Descîntatul n-are leac dacă o mamă descîntă unui copil al ei, afară numai dacă îşi pune o lingură în brîu.
Pentru anumite afecţiuni, bolnavul poate să-şi descînte şi singur. Aşa de pildă, cel ce are guşă, în timpul cînd toacă popa la vecernie, sîmbăta seara, ia un ac şi împunge uşor guşa sau se bate peste gură cu un băţ de alun, zicînd: ”Popa toacă, guşa seacă!”
Sau, când vede, vara, ”curcubeul bînd apă din pîrîu”, i se recomandă să se dea de 3 ori peste cap şi să zică: ”Curcubeu, de unde bei? Bea din guşa mea!”
Cînd are cineva bube, să se spele în zilele de sec – ca să ”sece” – cu rouă, pînă nu răsare soarele şi să-şi descânte astfel:
”cum trece raza de soare/ şi spuma de mare/ aşa să treacă răul peste mine.”
Cînd omul s-a îmbolnăvit de insolaţie ia o cofă cu apă neîncepută şi o ţine astfel ca soarele să se reflecte într-însa. Bolnavul, cu ochii aţintiţi asupra cofei, rosteşte de 3 ori descîntecul: ”eu credeam că soarele-i în capul meu / dar îi în botă.”
În Bucovina, bolnavul ia 9 surcele de la tăietor (trunchiul sau locul unde se taie lemnele) şi se duce cu ele la o apă curgătoare. Ajuns acolo, ia pe rînd surcelele şi le aruncă peste cap, rostind la fiecare aruncătură descîntecul:
”În’de’soarea’n apă / sănătatea’n cap”
Vrajă de dragoste se face astfel:
La fântână descîntătoarea amestecă cu un fir de busuioc într-o sticlă cu apă, din care trebuie să bea cel căruia i-a descîntat: ”Duminica mă sculai/ Vadra’n mînă o luai,/ La fîntîniță plecai,/ Pe poteca necălcată,/ Pe rouă nescuturată,/ Cu busuiocul ăsta buciumai,/ Dragostele adunai,/ De la cîrciumărese,/ De la jupînese,/ De la flăcăi,/ De la fete mari,/ De la copii mici,/ Și’n apa lui… (numele) le băgai/ Și pe… (numele)’l luai/ Și’l dusei la râul Iordan/ Și’l spălai/ Și’l curățai/ Pe trup/ De păr de lup/ Pe cap/ De păr de țap/ Pe țâțe/ De păr de mâțe/ Și’l dăruii/ Cu doi luceferei,/ În doi umerei,/ Cu stele,/ Mărunțele, pe mînecele./ Cu cine o vorbi… (numele),/ Cu cine’o tăinui,/ Cu miere l’o lipi;/ Să le vie a plesni,/ Prin gene,/ Prin sprîncene,/ Mai ales prin ismene./ Să nu’i dea a sta,/ Să nu’i dea a mînca.»
(”Materialuri folkloristice”, culese și publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor și Învățămîntului Public, prin îngrijirea lui Gr. G. Tocilescu, București, 1900)
- SFÂRȘIT -
Comentarii
Trimiteți un comentariu