-=- Serial: DESCÎNTECUL GETO-RUMÎNESC ȘI FIZICA CUANTICĂ , partea I-a -=- (Publicat de Thraxus Ares)
- DESCÎNTECUL GETO-RUMÎNESC ȘI FIZICA CUANTICĂ -
(publicat de Thraxus Ares)
”Vorbe cu tîlc, adunate în versuri ritmate, descîntecele au şi azi o mare putere de sugestie.
Forţa lor magică sporeşte în preajma zilelor de post sau cînd se apropie Luna plină.
Persoana care descîntă trebuie să fie întotdeauna o femeie, sau cel puțin așa percepe tradiția azi, dar nu întotdeauna a fost așa, în anumite perioade din trecut sau în anumite zone bărbații aveau acest monopol.
Dar pentru că femeile erau considerate dotate cu acest har, acestea erau mereu considerate vrăjitoare de către inchiziție, pentru că superstițiile și crezurile au influențat dramatic realitatea secolelor trecute.
Miturile umpleau golul lăsat de lipsa cunoașterii, iar frica de ceea ce era necunoscut devenea frica întruchipării ființei mitului.
Astfel s-au născut ”vrăjitoarele” și vînătoarea de vrăjitoare.
Vînătoarea de vrăjitoare a fost declanșată de documentul din 1484, atribuit papei Inocențiu al VIII-lea, care valorifica crezul scos din Cartea lui Moise cum că femeia care face vrăji trebuie găsită și ucisă, tocmai pentru a-i ”salva” sufletul păcătos.
Astfel se estimează un număr foarte variat între 50.000 și 100.000 de victime care și-au găsit sfîrșitul în tribunalele inchizitoriale.
În Ardeal, unde fenomenul își pierde caracterul religios, acuzații fiind judecați de o instanță laică, adevărata goană după vrăjitoare începe în timpul lui Mihai Apafi I (1632-1690), cînd după nenumărate sarcini pierdute a principesei Apafi, moașa e acuzată de vrăjitorie și arsă pe rug.
Acuzațiile proveneau, însă, cel mai adesea din păturile sociale mai sărace, ”fenomenele inexplicabile” avînd de multe ori la bază răfuieli personale sau invidie socială, căci vrăjitoarea era adesea femeia cu un statut aparte în comunitate sau cel puțin diferită de restul lumii: moașa, văduva, femeia singură, femeia curtată, ireal de frumoasă sau tocmai cea deformată.
Și totuși, nu doar femeia trebuia să îndeplinească întregul ritual al descîntecului ca să aibă un efect garantat, să facă semnul crucii peste apa neîncepută, peste omul suferind şi peste duhurile necurate, ca să le alunge.
George Pavelescu a cules în 1940 din zona Munților Apuseni toate descîntecele și remediile naturiste și a ajuns la concluzia că descîntătorii nu erau femeile, ci în proporție de 90% erau bărbații.
Bărbații care aveau știința sacră a descîntecelor erau descîntători, dar această îndeletnicire a fost suplinită după primul război mondial de femeile care le muriseră bărbații în lupte, spărgîndu’se oarecum ”monopolul”.
Geto-rumînii aveau peste 1.000 de descîntece personalizate fiecărei maladii trupești, iar apa şi busuiocul sfinţit, cărbunii din vatră, fierul şi nuiaua de alun sunt cîteva din obiectele necesare ritualului.
Lumînările aprinse, semnul crucii şi invocarea Maicii Domnului apar adesea în descîntece, semn că pentru oamenii simpli a existat întotdeauna o legătură puternică între credinţa în Dumnezeu şi magia vindecătoare.
Descîntecele pre-creștine trebuie să fi fost invocate nu Maicii Domnului, ci Zeiței Mamă, sau Zeiței Pămîntului, precum erau atunci credințele matriarhale.
Ce este descîntecul?
Descîntecul face parte din practicile derivate din magia personală.
Este acțiunea unei persoane asupra alteia.
Prin etimologie, cuvîntul implica o idee de voință.
Se disting mai multe feluri de descîntece: mai întîi inconștientul și conștientul; apoi cel al urii și al dragostei; în sfîrșit, cel care se exercită asupra operatorului sau auto-descîntecul și cel care se exercită asupra altcuiva.
Puterea descîntecelor ca și a celorlalte practici vrăjitorești fiind bazată pe credință, autosugestie și sugestie, iar scopul lor fiind alinarea și vindecarea suferințelor omenești și chiar a animalelor, oricine cunoaște puterea influenței personale poate fi un perfect descîntător.
Descîntecele se fac în orice timp al zilei sau nopții, afară de zilele de sărbătoare.
În unele cazuri se cere ca descîntecul să fie spus de un bărbat, o fată sau o femeie ce are copii etc.
Ritualul actului de vrăjitorie e centrat în firul rostirii descîntecului.
Formula este totdeauna esența performanței magice.
Vraja (farmecul) este totalitatea formelor ceremonialului întrebuințat de vrăjitoare pentru a ajunge la un rezultat, ce’l urmărește, iar descîntecul este formula verbală care face parte integrantă și indispensabilă din vrajă.
Prin vrăji, se pot despărți doua persoane: doi prieteni, doi iubiți, părinte de copil etc.; farmecele au scop ca persoana ce farmecă sau pentru care se farmecă să se facă frumos, plăcut, atrăgător.
Un rol deosebit îl dețin farmecele de dragoste ce au în vedere atragerea celui iubit, legarea magică a unui bărbat (femeie) pentru totdeauna; desfacerile au ca scop fie îndepărtarea de la sine a tuturor vrăjilor, farmecelor, fie a dezlega legăturile magice sau farmecele acute altor persoane.
Ca să fie cît mai eficiente, descîntecele se repetă întotdeauna de trei, de şase sau de nouă ori.”
- VA URMA -
(publicat de Thraxus Ares)
”Vorbe cu tîlc, adunate în versuri ritmate, descîntecele au şi azi o mare putere de sugestie.
Forţa lor magică sporeşte în preajma zilelor de post sau cînd se apropie Luna plină.
Persoana care descîntă trebuie să fie întotdeauna o femeie, sau cel puțin așa percepe tradiția azi, dar nu întotdeauna a fost așa, în anumite perioade din trecut sau în anumite zone bărbații aveau acest monopol.
Dar pentru că femeile erau considerate dotate cu acest har, acestea erau mereu considerate vrăjitoare de către inchiziție, pentru că superstițiile și crezurile au influențat dramatic realitatea secolelor trecute.
Miturile umpleau golul lăsat de lipsa cunoașterii, iar frica de ceea ce era necunoscut devenea frica întruchipării ființei mitului.
Astfel s-au născut ”vrăjitoarele” și vînătoarea de vrăjitoare.
Vînătoarea de vrăjitoare a fost declanșată de documentul din 1484, atribuit papei Inocențiu al VIII-lea, care valorifica crezul scos din Cartea lui Moise cum că femeia care face vrăji trebuie găsită și ucisă, tocmai pentru a-i ”salva” sufletul păcătos.
Astfel se estimează un număr foarte variat între 50.000 și 100.000 de victime care și-au găsit sfîrșitul în tribunalele inchizitoriale.
În Ardeal, unde fenomenul își pierde caracterul religios, acuzații fiind judecați de o instanță laică, adevărata goană după vrăjitoare începe în timpul lui Mihai Apafi I (1632-1690), cînd după nenumărate sarcini pierdute a principesei Apafi, moașa e acuzată de vrăjitorie și arsă pe rug.
Acuzațiile proveneau, însă, cel mai adesea din păturile sociale mai sărace, ”fenomenele inexplicabile” avînd de multe ori la bază răfuieli personale sau invidie socială, căci vrăjitoarea era adesea femeia cu un statut aparte în comunitate sau cel puțin diferită de restul lumii: moașa, văduva, femeia singură, femeia curtată, ireal de frumoasă sau tocmai cea deformată.
Și totuși, nu doar femeia trebuia să îndeplinească întregul ritual al descîntecului ca să aibă un efect garantat, să facă semnul crucii peste apa neîncepută, peste omul suferind şi peste duhurile necurate, ca să le alunge.
George Pavelescu a cules în 1940 din zona Munților Apuseni toate descîntecele și remediile naturiste și a ajuns la concluzia că descîntătorii nu erau femeile, ci în proporție de 90% erau bărbații.
Bărbații care aveau știința sacră a descîntecelor erau descîntători, dar această îndeletnicire a fost suplinită după primul război mondial de femeile care le muriseră bărbații în lupte, spărgîndu’se oarecum ”monopolul”.
Geto-rumînii aveau peste 1.000 de descîntece personalizate fiecărei maladii trupești, iar apa şi busuiocul sfinţit, cărbunii din vatră, fierul şi nuiaua de alun sunt cîteva din obiectele necesare ritualului.
Lumînările aprinse, semnul crucii şi invocarea Maicii Domnului apar adesea în descîntece, semn că pentru oamenii simpli a existat întotdeauna o legătură puternică între credinţa în Dumnezeu şi magia vindecătoare.
Descîntecele pre-creștine trebuie să fi fost invocate nu Maicii Domnului, ci Zeiței Mamă, sau Zeiței Pămîntului, precum erau atunci credințele matriarhale.
Ce este descîntecul?
Descîntecul face parte din practicile derivate din magia personală.
Este acțiunea unei persoane asupra alteia.
Prin etimologie, cuvîntul implica o idee de voință.
Se disting mai multe feluri de descîntece: mai întîi inconștientul și conștientul; apoi cel al urii și al dragostei; în sfîrșit, cel care se exercită asupra operatorului sau auto-descîntecul și cel care se exercită asupra altcuiva.
Puterea descîntecelor ca și a celorlalte practici vrăjitorești fiind bazată pe credință, autosugestie și sugestie, iar scopul lor fiind alinarea și vindecarea suferințelor omenești și chiar a animalelor, oricine cunoaște puterea influenței personale poate fi un perfect descîntător.
Descîntecele se fac în orice timp al zilei sau nopții, afară de zilele de sărbătoare.
În unele cazuri se cere ca descîntecul să fie spus de un bărbat, o fată sau o femeie ce are copii etc.
Ritualul actului de vrăjitorie e centrat în firul rostirii descîntecului.
Formula este totdeauna esența performanței magice.
Vraja (farmecul) este totalitatea formelor ceremonialului întrebuințat de vrăjitoare pentru a ajunge la un rezultat, ce’l urmărește, iar descîntecul este formula verbală care face parte integrantă și indispensabilă din vrajă.
Prin vrăji, se pot despărți doua persoane: doi prieteni, doi iubiți, părinte de copil etc.; farmecele au scop ca persoana ce farmecă sau pentru care se farmecă să se facă frumos, plăcut, atrăgător.
Un rol deosebit îl dețin farmecele de dragoste ce au în vedere atragerea celui iubit, legarea magică a unui bărbat (femeie) pentru totdeauna; desfacerile au ca scop fie îndepărtarea de la sine a tuturor vrăjilor, farmecelor, fie a dezlega legăturile magice sau farmecele acute altor persoane.
Ca să fie cît mai eficiente, descîntecele se repetă întotdeauna de trei, de şase sau de nouă ori.”
- VA URMA -
Comentarii
Trimiteți un comentariu