Atât de rar mă-ntorc acasă
În satul meu, în satul drag,
Pe Tata nu-l mai văd în poartă
Și Mama nu mai iese-n prag.
În poartă-atarnă o crenguță,
E semn ca-acasă nimeni nu-i,
Deschid, mie inima micuță
Și intru... în ograda cui?
E casa noastră părintească,
O casă fără de stăpân,
Părinții au plecat departe...
Și niciodată nu mai vin.
Doar nucul care-i pus de Tata
Și-al nostru câine gospodar
Mă-ntâmpină și parcă-ntreabă:
"De ce te-ntorci atat de rar?”
Mă uit la casa coșcovită,
La pomii care s-au uscat,
La bietul câine, care plânge,
Că apă nimeni nu i-a dat.
În casă lucrurile toate
Mai stau așa precum au fost
Cu praful vremii poleite,
Nu-i Mama...ca le-ar da de rost.
Când dau să ies bătrânul câine,
Cuminte și-nțelegător,
Îmi linge mâna, parca-ar-zice:
"Nu mă lăsa singur să mor!..."
Cu inimi arse de suspin
Ne despărțim mânați de soartă
Iar când ne-ntoarcem ne dorim
Să nu găsim crenguța-n poartă....
Autor: Ioan Filip
Comentarii
Trimiteți un comentariu