Motto:
"Fără străbuni eşti ca un arbore fără rădăcini"
Deși geții erau eminamente PANTEIȘTI, adică ei credeau cu tărie, că TOTUL este întrepătruns, că TOTUL este legat cu TOT ceea ce există și că niciun gând, vorbă sau faptă nu rămân fără răspuns și urmări în Univers, ei au acceptat fără rezerve și Zalmoxianismul datorită LEGILOR BELAGINES care erau în deplină armonie cu ÎNTREGUL, cu NATURA și cu tot UNIVERSUL și deci cu principiile după care se ghidau ei de mii de ani...
ZALMOXIANISMUL are o asemănare izbitoare cu modelul Hristic apărut în creştinim, dar CU MILENII ÎNAINTE de Hristos.
Practic, Zalmoxe este un fel de ”Mesia” tracic care şi-a scos poporul din întunecime, i-a oferit principalele percepte religioase şi cel mai de preţ dar, nemurirea.
”În timpul ospeţelor îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururrea, vor avea parte de toate bunătăţile”, scria Herodot.
Mai precis, Zalmoxis le oferă speranţa într-o lume după moarte şi conturează ideea de rai, principii regăsite şi în creştinism. Totodată, asemeni creştinismului, în cadrul zalmoxianismului, aşa cum a rămas mărturie de la autorii antici, se face clar delimitarea dintre suflet şi trup.
Doar sufletul devenea nemuritor într-o lume paradisiacă ce nu aparţinea nici măcar lui Zalmoxis, deşi el se afla în aceasta.
”Ceea ce pare sigur este că pentru geţi, ca şi pentru iniţiaţii Misterelor Eleusine sau pentru «orifici», post-existenţa preafericită începe după moarte: numai sufletul spiritual îl întâlneşte pe Zalmoxis”, precizează şi Mircea Eliade în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis-Han”.
Pe greci, ca şi pe multe popoare antice care locuiau în preajma triburilor daco-getice, această credinţă era unică şi fascinantă. ”Credinţa în imortalitatea sufletului n-a încetat să-i intrige pe grecii din secolul al V lea. Herodot nu găsea formulă mai spectaculoasă de introducere decât prezentându-i pe geţi ca pe cei «care cred în nemurirea lor»”, scria Eliade.
”Învierea” lui Zalmoxe, a fost momentul începutului unui cult, cel ZALMOXIAN.
După ce a petrecut o viaţă de înţelept printre daci propovăduindu-le nemurirea sufletului şi existenţa unui loc lipsit de griji după moarte, pur spiritual, Zalmoxe păşeşte în rândul zeilor, se leapădă de condiţia umană printr-un mare mister, asemănător religiei creştine.
Mai precis Zalmoxe ”moare” şi apoi ”învie”.
”Pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu vreme de trei ani.
Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui”, scria Herodot.
În acest act, la fel ca în creştinism, se vede o moarte iniţiatică şi apoi o transformare a celui ce a fost om în divinitate, ce urmează să fie venerat.
”Este vorba de un ritual iniţiatic. Acesta nu implică cu necesitate că Zalmoxis era o divinitate chtoniană. A coborî în Infern înseamnă a cunoaşte «moartea iniţiatică», experienţă susceptibilă de a întemeia un nou mod de existenţă”, precizează Eliade. Pentru marele istoric al religiilor, credinţa în nemurire şi moartea urmată de epifanie reprezintă un punct esenţial de legătură între zalmoxianism şi creştinism în spaţiul carpato danubiano-pontic.
Putem deci să ne gândim că credinţele relative la Zalmoxis şi la cultul său au fost absorbite, dar şi RADICAL transformate de creştinism. Din păcate....
”E greu de crezut că un complex religios centrat pe speranţa de a obţine nemurirea, având ca model – şi meditaţie – un zeu de structură misterică, să fi fost ignorat de misionarii creştini”, susţine Eliade.
Din nefericire, creștinismul a înlocuit curajul inițial al geților cu ascultarea fără discernământ și fără...cercetare, obediența, umilința, supunerea fără crâcnire, ruperea de natura Divină a Omului, ruperea de Dumnezeul interior aflat în fiecare ființă, de NATURĂ și de rosturile ei...
"Fără străbuni eşti ca un arbore fără rădăcini"
Deși geții erau eminamente PANTEIȘTI, adică ei credeau cu tărie, că TOTUL este întrepătruns, că TOTUL este legat cu TOT ceea ce există și că niciun gând, vorbă sau faptă nu rămân fără răspuns și urmări în Univers, ei au acceptat fără rezerve și Zalmoxianismul datorită LEGILOR BELAGINES care erau în deplină armonie cu ÎNTREGUL, cu NATURA și cu tot UNIVERSUL și deci cu principiile după care se ghidau ei de mii de ani...
ZALMOXIANISMUL are o asemănare izbitoare cu modelul Hristic apărut în creştinim, dar CU MILENII ÎNAINTE de Hristos.
Practic, Zalmoxe este un fel de ”Mesia” tracic care şi-a scos poporul din întunecime, i-a oferit principalele percepte religioase şi cel mai de preţ dar, nemurirea.
”În timpul ospeţelor îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururrea, vor avea parte de toate bunătăţile”, scria Herodot.
Mai precis, Zalmoxis le oferă speranţa într-o lume după moarte şi conturează ideea de rai, principii regăsite şi în creştinism. Totodată, asemeni creştinismului, în cadrul zalmoxianismului, aşa cum a rămas mărturie de la autorii antici, se face clar delimitarea dintre suflet şi trup.
Doar sufletul devenea nemuritor într-o lume paradisiacă ce nu aparţinea nici măcar lui Zalmoxis, deşi el se afla în aceasta.
”Ceea ce pare sigur este că pentru geţi, ca şi pentru iniţiaţii Misterelor Eleusine sau pentru «orifici», post-existenţa preafericită începe după moarte: numai sufletul spiritual îl întâlneşte pe Zalmoxis”, precizează şi Mircea Eliade în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis-Han”.
Pe greci, ca şi pe multe popoare antice care locuiau în preajma triburilor daco-getice, această credinţă era unică şi fascinantă. ”Credinţa în imortalitatea sufletului n-a încetat să-i intrige pe grecii din secolul al V lea. Herodot nu găsea formulă mai spectaculoasă de introducere decât prezentându-i pe geţi ca pe cei «care cred în nemurirea lor»”, scria Eliade.
”Învierea” lui Zalmoxe, a fost momentul începutului unui cult, cel ZALMOXIAN.
După ce a petrecut o viaţă de înţelept printre daci propovăduindu-le nemurirea sufletului şi existenţa unui loc lipsit de griji după moarte, pur spiritual, Zalmoxe păşeşte în rândul zeilor, se leapădă de condiţia umană printr-un mare mister, asemănător religiei creştine.
Mai precis Zalmoxe ”moare” şi apoi ”învie”.
”Pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu vreme de trei ani.
Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui”, scria Herodot.
În acest act, la fel ca în creştinism, se vede o moarte iniţiatică şi apoi o transformare a celui ce a fost om în divinitate, ce urmează să fie venerat.
”Este vorba de un ritual iniţiatic. Acesta nu implică cu necesitate că Zalmoxis era o divinitate chtoniană. A coborî în Infern înseamnă a cunoaşte «moartea iniţiatică», experienţă susceptibilă de a întemeia un nou mod de existenţă”, precizează Eliade. Pentru marele istoric al religiilor, credinţa în nemurire şi moartea urmată de epifanie reprezintă un punct esenţial de legătură între zalmoxianism şi creştinism în spaţiul carpato danubiano-pontic.
Putem deci să ne gândim că credinţele relative la Zalmoxis şi la cultul său au fost absorbite, dar şi RADICAL transformate de creştinism. Din păcate....
”E greu de crezut că un complex religios centrat pe speranţa de a obţine nemurirea, având ca model – şi meditaţie – un zeu de structură misterică, să fi fost ignorat de misionarii creştini”, susţine Eliade.
Din nefericire, creștinismul a înlocuit curajul inițial al geților cu ascultarea fără discernământ și fără...cercetare, obediența, umilința, supunerea fără crâcnire, ruperea de natura Divină a Omului, ruperea de Dumnezeul interior aflat în fiecare ființă, de NATURĂ și de rosturile ei...
Comentarii
Trimiteți un comentariu