- CRUCEA CU CELE PATRU BRAȚE EGALE,CEL MAI VECHI SIMBOL SPIRITUAL AL NEAMULUI NOSTRU -
(CRUCE LA HUȚULI cu SIMBOLUL SOARELUI, sau ROATA VIEȚII)
Geto-Dacii nu prea scriau, nu pentru că nu ar fi știut, ci pentru a-și feri misterele inițiatice.
Preferau să-și transmită învățăturile celor aleși prin viu grai. Când totuși scriau, aveau grijă ca textele să rămână la fel de nepătruns pentru neaveniți.
Geto-Dacii au scris în mai multe alfabete, inclusiv cu ideograme.
În vremea stăpânirii romane au scris și în alfabetul latin, care, de altfel, fusese invenția lor cu mult înainte de întemeirea Romei.
Atenție: nefăcând parte din acest alfabet, sunetul geto-dacic Ă, moștenit de română, albaneză și bulgară, nu era notat, ci doar subînțeles.
Unul dintre cele mai profunde mistere zalmoxiene, după care singurii Zei ai Universului sunt patru:
Tatăl, Mama, Fiul și Fiica.
Ei constituie Sfânta Pătrime, reprezentată de obicei de CRUCE, simbol întâlnit în arta de pe teritoriul României încă din Neolitic.
Crucea este una, alcătuită din patru brațe EGALE .
Tot Ei, acești patru Zei sunt și cele patru puncte cardinale, adică patru direcții (părți).
Tot patru sunt și elementele care au contribuit la formarea universului cunoscut: Aerul, Focul, Pământul și Apa.
Simbol sacru, Crucea apare deseori în arta geto-dacică
stră-străveche, cu multe mii de ani anterioară creștinismului, păstrată îndeosebi în ceramica scoasă la iveală de arheologi.
Dovadă a venerării Crucii de către Geto-Daci, este și înscrierea Ei pe un inel din tezaurul descoperit la Apahida, deasupra inscripției OM HARUS, care se tălmăcește astfel: ”Să am Forță!; Să fiu Sănătos!”; cf. rom. îmi; am; hireș ”sănătos; adevărat; arătos; celebru; chipeș; faimos; frumos; ilustru; mare; renumit; vestit; celebru”; și carus ”scump (ca preț); drag; iubit”.
Așadar, inelul respectiv nu era doar o podoabă ci, sub protecția Crucii, și un talisman.
O imagine somptuoasă a Crucii apare și pe o țintă descoperită la Sarmizegetusa, unde simbolul divin este gravat pe un pătrat, care, la rândul său, sugerează Cei Patru Zei, cele patru anotimpuri și cele patru puncte cardinale.
Frumoasa noastră limbă a păstrat în miezul ei prezența veșnică a Celor Patru Zei, Stăpâni ai Universului, prin cuvântul Fire, ce vine din cuvântul geto-dac VĂR, care înseamnă ”Patru”.
Iată actualele sensuri din FIRE: ”Natura înconjurătoare; Lumea; Universul; structura fizică și morală a unei ființe; caracter; temperament; minte; cuget; cumpăt”.
În tradițiile românești, Divina Pătrime are o sărbătoare specială, Înălțarea Sfintei Cruci, la 14 Septembrie..
La Geto-Daci, această lună se numea E RICHTONIOS ”Înălțarea”; cf. rom. Răpciun,Răpciune (pop.) ”Septembrie”; latin. erectio, erectionis ”înălțare; ridicare”.
Evenimentul sacru, adică Înălțarea Gemenilor Divini la Cer, întregindu-se astfel Sfânta Pătrime, a avut loc la Echinocțiul de Toamnă.
Din unele documente geto-dacice, deocamdată secrete, aflăm și amănunte despre Întâmplarea Divină.
Zice-se că, înainte de despărțirea definitivă de poporul Lor, Apollon și Diana, supranumiți Amândoi și Zalmoxis, Și-au chemat apropiații la palat, oferindu-le o cină.
Venea Echinocțiul de Toamnă, iar Zeii au băut cu apropiații lor o cupă de vin, spunându-le că următoarea o vor bea în Rai.
La această Cină de Taină, Zeii le-au împărtășit oaspeților și câteva secrete ale Universului și ale Vieții.
A doua zi, Apollon și Diana au trecut râul sfânt Naparis, astăzi Ialomița, la tribul Piangeților, în cetatea Cabesos, azi satul Copuzu, unde copilăriseră.
Acolo, au ales ca loc de plecare colina ce străjuiește lacul Neamțu, a cărui denumire vine de la geto-dac. AN NAMA TIA ”De unde S-au ridicat Zeii; Plecarea (Dispariția) Zeilor”;
Pe când își luau rămas bun de la cei apropiați, s-au ivit în văzduh lucruri neînțelese, precum și schimbări de necrezut: lumina Soarelui a dispărut și s-a așternut noaptea, nu blândă și liniștită, ci plină de tunete și fulgere înspăimântătoare, de vijelii ce aduceau furtuna din toate părțile.
În vremea aceasta, ceata civililor s-a împrăștiat fugind, iar ostașii s-au strâns la un loc.
După ce a încetat tulburarea și a strălucit din nou lumina și lumea s-a adunat iarăși, oamenii au început să-I caute pe Frații Divini; dar ucenicii și ucenicele Lor nu au lăsat poporul să continue cercetarea, nici să mai întreprindă ceva, ci le-au spus tuturor să-I cinstească pe Cei Doi Zalmoxis, deoarece S-au înălțat în Crugul Cerului, la Părinții Lor Adevărați, desăvârșind Sfânta Pătrime, CRUCEA SACRĂ.
De acolo Ei vor fi Zei binevoitori pentru Geți, așa cum le-au fost și conducători buni pe pământ.
Cele două solstiții și cele două echinocții erau sărbători esențiale în calendarul strămoșilor noștri. Anul acesta, Înălțarea Gemenilor Divini, deci și Echinocțiul de Toamnă s-ar fi serbat la 22 Septembrie.
Cum se vede, străvechea noastră istorie este în bună parte sacră iar adevărata Țară Sfântă este Dacia.(Adrian Bucurescu)
Geto-Dacii nu prea scriau, nu pentru că nu ar fi știut, ci pentru a-și feri misterele inițiatice.
Preferau să-și transmită învățăturile celor aleși prin viu grai. Când totuși scriau, aveau grijă ca textele să rămână la fel de nepătruns pentru neaveniți.
Geto-Dacii au scris în mai multe alfabete, inclusiv cu ideograme.
În vremea stăpânirii romane au scris și în alfabetul latin, care, de altfel, fusese invenția lor cu mult înainte de întemeirea Romei.
Atenție: nefăcând parte din acest alfabet, sunetul geto-dacic Ă, moștenit de română, albaneză și bulgară, nu era notat, ci doar subînțeles.
Unul dintre cele mai profunde mistere zalmoxiene, după care singurii Zei ai Universului sunt patru:
Tatăl, Mama, Fiul și Fiica.
Ei constituie Sfânta Pătrime, reprezentată de obicei de CRUCE, simbol întâlnit în arta de pe teritoriul României încă din Neolitic.
Crucea este una, alcătuită din patru brațe EGALE .
Tot Ei, acești patru Zei sunt și cele patru puncte cardinale, adică patru direcții (părți).
Tot patru sunt și elementele care au contribuit la formarea universului cunoscut: Aerul, Focul, Pământul și Apa.
Simbol sacru, Crucea apare deseori în arta geto-dacică
stră-străveche, cu multe mii de ani anterioară creștinismului, păstrată îndeosebi în ceramica scoasă la iveală de arheologi.
Dovadă a venerării Crucii de către Geto-Daci, este și înscrierea Ei pe un inel din tezaurul descoperit la Apahida, deasupra inscripției OM HARUS, care se tălmăcește astfel: ”Să am Forță!; Să fiu Sănătos!”; cf. rom. îmi; am; hireș ”sănătos; adevărat; arătos; celebru; chipeș; faimos; frumos; ilustru; mare; renumit; vestit; celebru”; și carus ”scump (ca preț); drag; iubit”.
Așadar, inelul respectiv nu era doar o podoabă ci, sub protecția Crucii, și un talisman.
O imagine somptuoasă a Crucii apare și pe o țintă descoperită la Sarmizegetusa, unde simbolul divin este gravat pe un pătrat, care, la rândul său, sugerează Cei Patru Zei, cele patru anotimpuri și cele patru puncte cardinale.
Frumoasa noastră limbă a păstrat în miezul ei prezența veșnică a Celor Patru Zei, Stăpâni ai Universului, prin cuvântul Fire, ce vine din cuvântul geto-dac VĂR, care înseamnă ”Patru”.
Iată actualele sensuri din FIRE: ”Natura înconjurătoare; Lumea; Universul; structura fizică și morală a unei ființe; caracter; temperament; minte; cuget; cumpăt”.
În tradițiile românești, Divina Pătrime are o sărbătoare specială, Înălțarea Sfintei Cruci, la 14 Septembrie..
La Geto-Daci, această lună se numea E RICHTONIOS ”Înălțarea”; cf. rom. Răpciun,Răpciune (pop.) ”Septembrie”; latin. erectio, erectionis ”înălțare; ridicare”.
Evenimentul sacru, adică Înălțarea Gemenilor Divini la Cer, întregindu-se astfel Sfânta Pătrime, a avut loc la Echinocțiul de Toamnă.
Din unele documente geto-dacice, deocamdată secrete, aflăm și amănunte despre Întâmplarea Divină.
Zice-se că, înainte de despărțirea definitivă de poporul Lor, Apollon și Diana, supranumiți Amândoi și Zalmoxis, Și-au chemat apropiații la palat, oferindu-le o cină.
Venea Echinocțiul de Toamnă, iar Zeii au băut cu apropiații lor o cupă de vin, spunându-le că următoarea o vor bea în Rai.
La această Cină de Taină, Zeii le-au împărtășit oaspeților și câteva secrete ale Universului și ale Vieții.
A doua zi, Apollon și Diana au trecut râul sfânt Naparis, astăzi Ialomița, la tribul Piangeților, în cetatea Cabesos, azi satul Copuzu, unde copilăriseră.
Acolo, au ales ca loc de plecare colina ce străjuiește lacul Neamțu, a cărui denumire vine de la geto-dac. AN NAMA TIA ”De unde S-au ridicat Zeii; Plecarea (Dispariția) Zeilor”;
Pe când își luau rămas bun de la cei apropiați, s-au ivit în văzduh lucruri neînțelese, precum și schimbări de necrezut: lumina Soarelui a dispărut și s-a așternut noaptea, nu blândă și liniștită, ci plină de tunete și fulgere înspăimântătoare, de vijelii ce aduceau furtuna din toate părțile.
În vremea aceasta, ceata civililor s-a împrăștiat fugind, iar ostașii s-au strâns la un loc.
După ce a încetat tulburarea și a strălucit din nou lumina și lumea s-a adunat iarăși, oamenii au început să-I caute pe Frații Divini; dar ucenicii și ucenicele Lor nu au lăsat poporul să continue cercetarea, nici să mai întreprindă ceva, ci le-au spus tuturor să-I cinstească pe Cei Doi Zalmoxis, deoarece S-au înălțat în Crugul Cerului, la Părinții Lor Adevărați, desăvârșind Sfânta Pătrime, CRUCEA SACRĂ.
De acolo Ei vor fi Zei binevoitori pentru Geți, așa cum le-au fost și conducători buni pe pământ.
Cele două solstiții și cele două echinocții erau sărbători esențiale în calendarul strămoșilor noștri. Anul acesta, Înălțarea Gemenilor Divini, deci și Echinocțiul de Toamnă s-ar fi serbat la 22 Septembrie.
Cum se vede, străvechea noastră istorie este în bună parte sacră iar adevărata Țară Sfântă este Dacia.(Adrian Bucurescu)
Comentarii
Trimiteți un comentariu