* Zăul Moș, Kogaion și cultul morților la
Geto-Daci *
Pentru vechii geto-daci, la fel ca pentru perși, cultul morților era, indirect, cultul Vieții mereu biruitoare.
Este profund fals și nedrept să afirmăm că MOȘII erau păgâni.
Păgânism înseamnă lipsa credinței, ceea ce nu se poate afirma în niciun fel despre geto-daci. Dimpotrivă!
Capetele morților - cei șapte colaci de înmormântare, la panihidă și la liturghia de dezgropare dupã șapte ani - semnifică eternizarea în viața de dincolo.
Soarele cu semiluna, având scara la mijloc.
Toate de pâine.
Alături, pe o năsălie mai mică, se află POMUL - coloana cerului, împodobit cu fructe.
Pomul se dă de sufletul celui plecat.
În toată Moldova istorică, deci și în Basarabia, și în Transilvania, se face toiag sau ”lumina de stat.”
Este practic o lumânare din ceară curată, care trebuie să aibă lungimea egală cu înălțimea mortului.
Toiagul sau Lumina de stat se face spirală și trebuie să ardă integral acolo unde s-a sfârșit cel plecat.
Dupã cum se observă, geto-dacii au topit geometria sacră în riturile lor unice până astãzi în Europa.
Geometrie sacră în pâine, în cearã, la fel ca pe porți sau pe covoare și străchini.
Vinul sfințit este sângele transsimbolizat.
Rudele defunctului beau ”paus” din același pahar, dupã ce se ridică slava.
Din nefericire, și sărăcia a afectat cultul MOȘILOR la români.
Simeon Florea Marian observa cu o sută de ani în urmã:
„Starea materialã nu le mai permite românilor să facă multă cheltuială pendtru datini. Astãzi, unii compatrioți au ajuns la înmormântarea cu... dar...
În satele din jurul orașului Bor din Timoc, Serbia de azi, românii mai dau și astăzi focul și hora formată în jurul flăcărilor de sufletul celui plecat.
Dacã unora li se pare păgân să-ți înmormântezi morții în grădinã, cum procedeazã încă momârlanii, în realitate, aceastã tradiție semnificã tocmai relația indestructibilã dintre viață și moarte.
Obiceiul înfierii unui orfan în groapa părinților, descris magistral de Iftimie Nesfântu în mai multe reportaje, are aceeași simbolistică.
Dar poate cele mai tulburătoare rămân practicile de priveghi la geto-dacii liberi, pe care încă le-am putut vedea în mai multe sate.
Pentru geto-daci, trupul era închisoarea sufletului, iar viața este un chin.
Geto-Dacii credeau profund în nemurirea sufletului și în interdependența a tot ceea ce este în Univers și că TOTUL ESTE UNA și UNA SUNTEM TOȚI.
Cu alte cuvinte ei știau cu mult înainte de a fi descoperită una din legile importante ale chimiei: ”NIMIC NU SE PIERDE, NIMIC NU SE CÂȘTIGĂ. TOTUL SE TRANSFORMĂ!”
Faptele lor aveau acest reper fundamental: dobândirea ȘIși meritarea nemuririi.
Reminiscențe încă s-au mai păstrat, după ce creștinismul și comunismul au intenționat sã înlăture practicile considerate păgâne.
La adăpostul nopții, atunci când ochii vigilenți ai preotului creștin nu mai sunt prin preajmă, orice lamentație încetează și începe un spectacol straniu: bucuria pentru plecarea într-o lume mai bună a celui mort, calul de priveghi, vornicul și gogiul, nișca, ciuștea, buhna, leafa, inelușul, mânăstioara, butea cu curechi, cleapșa, bâza, moara, capra, ursul, gâsca, cocostârcul, de-a curge sânge din grindă, șubetul (bătuta pe foc), mâța chioară, mânzulica, gherdănica și multe altele.
Sunt forme de teatru magic, pe care profesorul Vasile Adăscăliței le-a conservat într-o arhivă impresionantă la Iași, unică în România, și apoi le-a descris în cartea sa „Românitatea de Sus - Repere etnologice”.
Jocurile de priveghi atestã vechea spiritualitate a geto-dacilor, pe care cei mai mulți români, din nefericire, au abandonat-o.
În fond, bucuria în fața morții ar putea fi considerată chiar profund creștină, dacă ne gândim bine.
De altfel, creștinismul ne învață că nu trebuie să prețuim valorile lumești, că este recomandabil să ne construim casă doar în cer și să ne bucurăm pentru faptele noastre bune atunci când plecăm.
Iată ce spun și uncheșii geto-daci de pe Valea Gurghiului la priveghi:
”Omule - pomule/ nu te milui,/ nu te jelui,/ Bucură-te bucură/ că rădăcina ta/ murind în pământ/ a prins în cer și lutul tău/ s-a încurat/ de unde-a venit/ în vis liniștit./ Bucurați-vă bucurați/ și voi ceilalți/ oamenilor-pomilor,/ femei și bărbați/ beți și mâncați,/ cântați și jucați/ că Gheorghe n-a răpus,/ e numai dus,/ e numai întors/ în lumea ce-a fost”...
Asemenea gânduri atestă adânca religiozitate și credință a unui popor străvechi, foarte înțelept, și pentru care totul, viața și moartea, era sacre.
De la romani și de la alte popoare alogene(străine) am preluat lamentația și bocetul, nenaturale pentru credința noastră străveche.
ZĂUL MOȘ a coborât pe Pământ.
Un munte care străjuiește satul Ponor din Apuseni se cheamã Urmezău.
Totul se sfințește prin trecerea ZĂULUI MOȘ.
Cum spune Nichita Stănescu în „Getica”:
„Nu te tăia la mână sau la picior,/ din greșeală sau dinadins. / De îndatã vor pune în rană un zeu, / Ca peste tot, ca pretutindeni,/ vor așeza acolo un zeu/ ca să ne-nchinăm lui, pentru că el/ apără tot ceea ce se desparte de sine.
/ Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde/ ochiul/ pentru că vor aduce și-ți vor așeza/ în orbită un zeu/ și el va sta acolo, împietrit, iar noi/ ne vom mișca sufletele slăvindu-l.../ Și chiar și tu îți vei urni sufletul/ slăvindu-l ca pe străini.”
--SFÂRȘIT--
Geto-Daci *
Pentru vechii geto-daci, la fel ca pentru perși, cultul morților era, indirect, cultul Vieții mereu biruitoare.
Este profund fals și nedrept să afirmăm că MOȘII erau păgâni.
Păgânism înseamnă lipsa credinței, ceea ce nu se poate afirma în niciun fel despre geto-daci. Dimpotrivă!
Capetele morților - cei șapte colaci de înmormântare, la panihidă și la liturghia de dezgropare dupã șapte ani - semnifică eternizarea în viața de dincolo.
Soarele cu semiluna, având scara la mijloc.
Toate de pâine.
Alături, pe o năsălie mai mică, se află POMUL - coloana cerului, împodobit cu fructe.
Pomul se dă de sufletul celui plecat.
În toată Moldova istorică, deci și în Basarabia, și în Transilvania, se face toiag sau ”lumina de stat.”
Toiagul sau Lumina de stat se face spirală și trebuie să ardă integral acolo unde s-a sfârșit cel plecat.
Dupã cum se observă, geto-dacii au topit geometria sacră în riturile lor unice până astãzi în Europa.
Geometrie sacră în pâine, în cearã, la fel ca pe porți sau pe covoare și străchini.
Vinul sfințit este sângele transsimbolizat.
Rudele defunctului beau ”paus” din același pahar, dupã ce se ridică slava.
Din nefericire, și sărăcia a afectat cultul MOȘILOR la români.
Simeon Florea Marian observa cu o sută de ani în urmã:
„Starea materialã nu le mai permite românilor să facă multă cheltuială pendtru datini. Astãzi, unii compatrioți au ajuns la înmormântarea cu... dar...
În satele din jurul orașului Bor din Timoc, Serbia de azi, românii mai dau și astăzi focul și hora formată în jurul flăcărilor de sufletul celui plecat.
Dacã unora li se pare păgân să-ți înmormântezi morții în grădinã, cum procedeazã încă momârlanii, în realitate, aceastã tradiție semnificã tocmai relația indestructibilã dintre viață și moarte.
Obiceiul înfierii unui orfan în groapa părinților, descris magistral de Iftimie Nesfântu în mai multe reportaje, are aceeași simbolistică.
Dar poate cele mai tulburătoare rămân practicile de priveghi la geto-dacii liberi, pe care încă le-am putut vedea în mai multe sate.
Pentru geto-daci, trupul era închisoarea sufletului, iar viața este un chin.
Geto-Dacii credeau profund în nemurirea sufletului și în interdependența a tot ceea ce este în Univers și că TOTUL ESTE UNA și UNA SUNTEM TOȚI.
Cu alte cuvinte ei știau cu mult înainte de a fi descoperită una din legile importante ale chimiei: ”NIMIC NU SE PIERDE, NIMIC NU SE CÂȘTIGĂ. TOTUL SE TRANSFORMĂ!”
Faptele lor aveau acest reper fundamental: dobândirea ȘIși meritarea nemuririi.
Reminiscențe încă s-au mai păstrat, după ce creștinismul și comunismul au intenționat sã înlăture practicile considerate păgâne.
La adăpostul nopții, atunci când ochii vigilenți ai preotului creștin nu mai sunt prin preajmă, orice lamentație încetează și începe un spectacol straniu: bucuria pentru plecarea într-o lume mai bună a celui mort, calul de priveghi, vornicul și gogiul, nișca, ciuștea, buhna, leafa, inelușul, mânăstioara, butea cu curechi, cleapșa, bâza, moara, capra, ursul, gâsca, cocostârcul, de-a curge sânge din grindă, șubetul (bătuta pe foc), mâța chioară, mânzulica, gherdănica și multe altele.
Sunt forme de teatru magic, pe care profesorul Vasile Adăscăliței le-a conservat într-o arhivă impresionantă la Iași, unică în România, și apoi le-a descris în cartea sa „Românitatea de Sus - Repere etnologice”.
Jocurile de priveghi atestã vechea spiritualitate a geto-dacilor, pe care cei mai mulți români, din nefericire, au abandonat-o.
În fond, bucuria în fața morții ar putea fi considerată chiar profund creștină, dacă ne gândim bine.
De altfel, creștinismul ne învață că nu trebuie să prețuim valorile lumești, că este recomandabil să ne construim casă doar în cer și să ne bucurăm pentru faptele noastre bune atunci când plecăm.
Iată ce spun și uncheșii geto-daci de pe Valea Gurghiului la priveghi:
”Omule - pomule/ nu te milui,/ nu te jelui,/ Bucură-te bucură/ că rădăcina ta/ murind în pământ/ a prins în cer și lutul tău/ s-a încurat/ de unde-a venit/ în vis liniștit./ Bucurați-vă bucurați/ și voi ceilalți/ oamenilor-pomilor,/ femei și bărbați/ beți și mâncați,/ cântați și jucați/ că Gheorghe n-a răpus,/ e numai dus,/ e numai întors/ în lumea ce-a fost”...
Asemenea gânduri atestă adânca religiozitate și credință a unui popor străvechi, foarte înțelept, și pentru care totul, viața și moartea, era sacre.
De la romani și de la alte popoare alogene(străine) am preluat lamentația și bocetul, nenaturale pentru credința noastră străveche.
ZĂUL MOȘ a coborât pe Pământ.
Un munte care străjuiește satul Ponor din Apuseni se cheamã Urmezău.
Totul se sfințește prin trecerea ZĂULUI MOȘ.
Cum spune Nichita Stănescu în „Getica”:
„Nu te tăia la mână sau la picior,/ din greșeală sau dinadins. / De îndatã vor pune în rană un zeu, / Ca peste tot, ca pretutindeni,/ vor așeza acolo un zeu/ ca să ne-nchinăm lui, pentru că el/ apără tot ceea ce se desparte de sine.
/ Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde/ ochiul/ pentru că vor aduce și-ți vor așeza/ în orbită un zeu/ și el va sta acolo, împietrit, iar noi/ ne vom mișca sufletele slăvindu-l.../ Și chiar și tu îți vei urni sufletul/ slăvindu-l ca pe străini.”
--SFÂRȘIT--
Comentarii
Trimiteți un comentariu