Emblema zeului Dumuzi, sau Daos-păstorul, șarpele cu cap de lup, s-a găsit pe un sigiliu sumerian.
A fost nelipsit din toate triburile de daoi, dai, dahi, daoși, geți, masageți, tirageți sau cum i s-a mai spus acestui neam glorios.
A fost preluat apoi de împărații romani și bizantini, care l-au glorificat.
Draconarii, purtatorii steagului-dragon al geto-dacilor, formau o castă aparte a războinicilor.
Soarele și zeul său, Mitra, erau simbolurile preferate de dahi.
Cronicarul Malalas sublinia că un rege arian e un
„Soare de la Răsărit”, iar un Cezar roman, o „Lună de la Apus”.
Steagurile de luptă, emblemele templelor, efigiile erau toate închinate Soarelui.
Cronicarul Malalas sublinia că un rege arian e un
„Soare de la Răsărit”, iar un Cezar roman, o „Lună de la Apus”.
Steagurile de luptă, emblemele templelor, efigiile erau toate închinate Soarelui.
- Steagul solar al razboinicilor dahi -
Steagul pătrat având soarele cu raze înscris, numit de persani Derafs Kaviani, este atestat din secolul 9 î.C. , preluat de la masageții, parții, dacii, sarmații, care erau adoratori ai Soarelui și purtau acest insemn.
Unele grupuri de călușari români încă mai poartă Soarele în varful unei lănci, asa cum este înfățișat un cavaler solar part.
Demn de menționat este că steagul original Derafs Kaviani era tricolor: rosu, galben și albastru, conform arheologilor iranieni, care au găsit nenumărate rămășițe ale acestui stindard!
Unele grupuri de călușari români încă mai poartă Soarele în varful unei lănci, asa cum este înfățișat un cavaler solar part.
Demn de menționat este că steagul original Derafs Kaviani era tricolor: rosu, galben și albastru, conform arheologilor iranieni, care au găsit nenumărate rămășițe ale acestui stindard!
Conform cronicarilor, steagul solar pătrat a fost înlocuit cu dragonul de către miticul războinic Azidahak, din neamul dahilor, numele lui devenind sinonim cu steagul-dragon purtat de aceștia.
Etimologia cuvantului, dată de persani, era literalmente
„azi – dragon” si „dahak – străinul, dacul”, „dragonul dac”.
Ferdowsi îl numește pe dahak „fiul lui Mitra”.
Îl descrie cu șerpi ieșindu-i din umeri, de fapt mladițele înmugurite ale „sumerianului” DumuZi sau Daos-păstorul, a cărui emblemă era șarpele cu cap de lup.
Farr, misteriile draconarilor
Etimologia cuvantului, dată de persani, era literalmente
„azi – dragon” si „dahak – străinul, dacul”, „dragonul dac”.
Ferdowsi îl numește pe dahak „fiul lui Mitra”.
Îl descrie cu șerpi ieșindu-i din umeri, de fapt mladițele înmugurite ale „sumerianului” DumuZi sau Daos-păstorul, a cărui emblemă era șarpele cu cap de lup.
Farr, misteriile draconarilor
Purtătorul steagului-dragon era și inițiat în misteriile zeului Mitra – căruia iranienii-persani îi spuneau Mer – și, de regulă, făcea parte din familiile nobile.
Multe familii nobiliare ale parților aveau nume derivate din zeitatea solară, de exemplu Mitradate.
În cronicile lor, iranienii-persani îl numesc Mer-dad.
În 1971, armata iraniană a reconstruit, din mărturiile scrise, steagul solar Derafs Kaviani si dragonul clanului Sureanu, Azidahak.
Pe basoreliefurile de la Tag – e – Bostan, se observă ceremonialul de înnobilare oficiat de preoții lui Mitra, în care se foloseau o cușmă din care emanau raze de soare și o sabie curbată!
Cavalerii purtători ai steagului-dragon treceau prin același ritual, ce purta denumirea de Farr, „primirea Gloriei divine”.
La înmormântarea unui draconar se executa un ceremonial de predare a însemnului către legiune, unde rămânea sub pază până la desemnarea altui purtător.
- În fruntea cavalerilor arcași -
Multe familii nobiliare ale parților aveau nume derivate din zeitatea solară, de exemplu Mitradate.
În cronicile lor, iranienii-persani îl numesc Mer-dad.
În 1971, armata iraniană a reconstruit, din mărturiile scrise, steagul solar Derafs Kaviani si dragonul clanului Sureanu, Azidahak.
Pe basoreliefurile de la Tag – e – Bostan, se observă ceremonialul de înnobilare oficiat de preoții lui Mitra, în care se foloseau o cușmă din care emanau raze de soare și o sabie curbată!
Cavalerii purtători ai steagului-dragon treceau prin același ritual, ce purta denumirea de Farr, „primirea Gloriei divine”.
La înmormântarea unui draconar se executa un ceremonial de predare a însemnului către legiune, unde rămânea sub pază până la desemnarea altui purtător.
- În fruntea cavalerilor arcași -
Dupa cum sublinia istoricul Robert Vermaat, steagul-dragon „era inventat de neamul dahilor si preluat de sarmați, alani, romani și perșii de după prăbușirea Imperiului Part”.
Din cercetările lui Vermaat reiese că steagul-dragon era inițial doar însemnul cavaleriei.
Rolul acestuia era de a determina direcția vântului, pentru orientarea arcașilor.
Capul de lup era din lemn placat cu metal, format din două jumătăți, cea de jos fiind mobilă (cum este construită și capra de colind), iar coada-șarpe din bucăți inelare din material țesut, îmbinate prin cusături.
Prin gura căscată a lupului intra aerul și se umfla corpul tubular, care căpăta atat unduirea unui șarpe, cât și un șuier puternic.
Purtatorul steagului-dragon mergea în fruntea cavalerilor arcași, purtându-l în mâna stângă, astfel ca aceștia să-și corecteze tirul în functie de mișcarile dragonului, arătând direcția vântului.
Vermaat amintește de numeroasele reprezentări ale acestuia pe Columna lui Traian și pe Arcul de Triumf al împăratului Galerius, subliniind că originea steagului este certă a dahilor, daiilor, daoilor, dacilor,geților, preluat ulterior atât de aliați, cât și de inamici, suferind unele transformări la nivelul capului, care devenea mai reptilian sub influenta asiatică.
Pe zidurile pictate din Oaza Kharga, Egipt, de pe timpul coptilor, sec. 5 d.C., steagul-dragon este purtat de persanii sasanizi.
Din Historia Augusta aflam că atunci când împăratul Aurelian a cucerit Palmira (272 d.C.), a luat ca trofee numeroase steaguri-dragon.
Din cercetările lui Vermaat reiese că steagul-dragon era inițial doar însemnul cavaleriei.
Rolul acestuia era de a determina direcția vântului, pentru orientarea arcașilor.
Capul de lup era din lemn placat cu metal, format din două jumătăți, cea de jos fiind mobilă (cum este construită și capra de colind), iar coada-șarpe din bucăți inelare din material țesut, îmbinate prin cusături.
Prin gura căscată a lupului intra aerul și se umfla corpul tubular, care căpăta atat unduirea unui șarpe, cât și un șuier puternic.
Purtatorul steagului-dragon mergea în fruntea cavalerilor arcași, purtându-l în mâna stângă, astfel ca aceștia să-și corecteze tirul în functie de mișcarile dragonului, arătând direcția vântului.
Vermaat amintește de numeroasele reprezentări ale acestuia pe Columna lui Traian și pe Arcul de Triumf al împăratului Galerius, subliniind că originea steagului este certă a dahilor, daiilor, daoilor, dacilor,geților, preluat ulterior atât de aliați, cât și de inamici, suferind unele transformări la nivelul capului, care devenea mai reptilian sub influenta asiatică.
Pe zidurile pictate din Oaza Kharga, Egipt, de pe timpul coptilor, sec. 5 d.C., steagul-dragon este purtat de persanii sasanizi.
Din Historia Augusta aflam că atunci când împăratul Aurelian a cucerit Palmira (272 d.C.), a luat ca trofee numeroase steaguri-dragon.
-„Draco” în armata romană -
J.C.N. Coulston, în lucrarea “The draco standard”, publicată în Journal of Military Equipment Studies, amintea că romanii au preluat dragonul dahilor – numindu-l „draco” – începând cu secolul 2 d.C.
La inceput, romanii îl foloseau în jocuri militare cavalerești numite Hippica Gimnasia.
Arrian este cel care descrie astfel de exerciții militare, în care steagul-dragon era purtat de o echipa de draconari și folosit ca... țintă, punctând cei care reușeau să-i ajungă pe purtători și să atingă coada dragonului.
Dragonii folositi in acest scop erau multicolori.
Apoi, „draco” a fost folosit în parăzi militare, după care a intrat în dotarea unităților de cavalerie înarmate cu lănci, unul la fiecare cohortă.
O legiune romană avea 10 cohorte, deci erau 10 draconari care alcătuiau o castă.
Multi istorici consideră că respectul pentru stindard a fost impus romanilor, până la urmă, de cavalerii traci intrați în componența legiunilor romane.
- Împărătesele gete au impus respectul pentru DRACO -
La inceput, romanii îl foloseau în jocuri militare cavalerești numite Hippica Gimnasia.
Arrian este cel care descrie astfel de exerciții militare, în care steagul-dragon era purtat de o echipa de draconari și folosit ca... țintă, punctând cei care reușeau să-i ajungă pe purtători și să atingă coada dragonului.
Dragonii folositi in acest scop erau multicolori.
Apoi, „draco” a fost folosit în parăzi militare, după care a intrat în dotarea unităților de cavalerie înarmate cu lănci, unul la fiecare cohortă.
O legiune romană avea 10 cohorte, deci erau 10 draconari care alcătuiau o castă.
Multi istorici consideră că respectul pentru stindard a fost impus romanilor, până la urmă, de cavalerii traci intrați în componența legiunilor romane.
- Împărătesele gete au impus respectul pentru DRACO -
”Historia Augusta” o menționează pe mama împăratului roman Septimus Severus (193-211 d.C.) – adica bunica împăraților Caracalla și Geta!
Aceasta a visat că a adus pe lume un șarpe purpuriu – semnul casei regale a parților – cu o noapte înainte de a-l naște pe viitorul împărat.
Astfel, șarpele-dragon cu corp purpuriu și-a recăpătat demnitatea tradițională și a intrat în standardele imperiale romane pentru cavalerie.
Cavaleria „draco” a devenit foarte respectata sub împărații Gallian (253-268 d.C.) și Aurelian (270 d.C.)
În ”Historia Augusta” se scrie despre ciudatul obicei, sub Aurelian, ca draconarul să mearga cu capul și pieptul dezgolite!
Acesta era obiceiul draconarilor dahi.
Când împăratul Galerius a atacat Persia în 290 d.C., atât infanteria, cât și cavaleria aveau draconari.
Ca și armata persană, care-l moștenise de la parți.
Doar că dragonul roman respecta modelul geto-dac, cu cap de lup, iar cel al persanilor avea cap reptilian.
Asta până în secolul 3 d.C., când și romanii adoptă creasta reptiliană, dupa cum arată rămășița unui „draco” descoperit în fortăreața Limes din Niederbieber, Germania, construita pe un vicus (asezare civilă) în afara unui fort roman.
Capul din aliaj de cupru are dimensiunea de 30x12x12 centrimetri.
Două găuri străbat botul, indicând locul unde se înfigea sulița.
Doua dibluri fixate pe lateralele mandibulei provin, cred istoricii, de la un mecanism care ajuta la producerea șuierului.
În secolul 4 d.C., autorul Vegetius semnala tentativa de schimbare a denumirii de „draconari” în „purtători de dragon”.
Dupa 357 d.C., împărații Constantin și Iulian Apostatul aveau steaguri-dragon personale, purpurii, această culoare desemnând, de la Arsace încoace, casa regală.
Aceasta a visat că a adus pe lume un șarpe purpuriu – semnul casei regale a parților – cu o noapte înainte de a-l naște pe viitorul împărat.
Astfel, șarpele-dragon cu corp purpuriu și-a recăpătat demnitatea tradițională și a intrat în standardele imperiale romane pentru cavalerie.
Cavaleria „draco” a devenit foarte respectata sub împărații Gallian (253-268 d.C.) și Aurelian (270 d.C.)
În ”Historia Augusta” se scrie despre ciudatul obicei, sub Aurelian, ca draconarul să mearga cu capul și pieptul dezgolite!
Acesta era obiceiul draconarilor dahi.
Când împăratul Galerius a atacat Persia în 290 d.C., atât infanteria, cât și cavaleria aveau draconari.
Ca și armata persană, care-l moștenise de la parți.
Doar că dragonul roman respecta modelul geto-dac, cu cap de lup, iar cel al persanilor avea cap reptilian.
Asta până în secolul 3 d.C., când și romanii adoptă creasta reptiliană, dupa cum arată rămășița unui „draco” descoperit în fortăreața Limes din Niederbieber, Germania, construita pe un vicus (asezare civilă) în afara unui fort roman.
Capul din aliaj de cupru are dimensiunea de 30x12x12 centrimetri.
Două găuri străbat botul, indicând locul unde se înfigea sulița.
Doua dibluri fixate pe lateralele mandibulei provin, cred istoricii, de la un mecanism care ajuta la producerea șuierului.
În secolul 4 d.C., autorul Vegetius semnala tentativa de schimbare a denumirii de „draconari” în „purtători de dragon”.
Dupa 357 d.C., împărații Constantin și Iulian Apostatul aveau steaguri-dragon personale, purpurii, această culoare desemnând, de la Arsace încoace, casa regală.
- Magister draconum -
Din secolul 5, intra în standardele militare un nou rang: „magister draconum”, amintit în numeroase inscripții și
într-un poem de Prudentius.
Magister draconum era comandantul tuturor draconarilor, având poziția imediat dupa cea de tribun.
Se pare că se formase o școală de draconari sau un club de elită.
Prudentius, în Peristephanon, îi cântă pe draconarii care poartă colane de aur, ca recunoaștere a aportului adus în bătălii.
Ammianus scria însă că draconarii erau aleși dintre purtătorii de colane de aur, arătând că numai elita putea primi o asemenea funcție.
Inscripții din Sardinia arată existența rangurilor de
„optio draconarius” si „bearcus draconarius”, poziții superioare, vagi, sub poziția de magister.
Draconarii sunt amintiți și în manualul Strategikon al împăratului bizantin Maurikios (582 – 602 d.C.).
La acea vreme, mai exista o scoala de draconari, dar își pierduse însemnătatea militară, rămânand cea religioasă.
Draconarii erau conduși de un grup de10 clerici atașat unei prefecturi.
Este posibil sa fi fost vorba de misterioasa „casta IO”, a conducătorilor războinici, castă la care își declarau apartenența toți marii voievozi români.
Aceasta fusese înființată dupa tipicul celei religioase, formata din 10 mari preoti ai zeului solar Baal, numiti „decebali”.
Dupa secolul 6 d.C., draconarii dispar din armata bizantină.
într-un poem de Prudentius.
Magister draconum era comandantul tuturor draconarilor, având poziția imediat dupa cea de tribun.
Se pare că se formase o școală de draconari sau un club de elită.
Prudentius, în Peristephanon, îi cântă pe draconarii care poartă colane de aur, ca recunoaștere a aportului adus în bătălii.
Ammianus scria însă că draconarii erau aleși dintre purtătorii de colane de aur, arătând că numai elita putea primi o asemenea funcție.
Inscripții din Sardinia arată existența rangurilor de
„optio draconarius” si „bearcus draconarius”, poziții superioare, vagi, sub poziția de magister.
Draconarii sunt amintiți și în manualul Strategikon al împăratului bizantin Maurikios (582 – 602 d.C.).
La acea vreme, mai exista o scoala de draconari, dar își pierduse însemnătatea militară, rămânand cea religioasă.
Draconarii erau conduși de un grup de10 clerici atașat unei prefecturi.
Este posibil sa fi fost vorba de misterioasa „casta IO”, a conducătorilor războinici, castă la care își declarau apartenența toți marii voievozi români.
Aceasta fusese înființată dupa tipicul celei religioase, formata din 10 mari preoti ai zeului solar Baal, numiti „decebali”.
Dupa secolul 6 d.C., draconarii dispar din armata bizantină.
Steagurile-dragon au continuat să rămână în uzul cavaleriei în Caucaz și Georgia, iar în vest, purtat de către francii lui Carol cel Mare, dupa cum apare în Psalterium Aureum, ca ilustrată la Psalmul 59.
Tapiseria Bayeux înfățișează „Dragonul din Wessex”, purtat de catre draconarul Harold Godwinson în bătălia de la Hastings (1066), acesta murind apărând stindardul cavaleriei.
Următoarea ilustrată este din secolul 14 și apare în manuscrisul „L’Histoire de Merlin”, a lui Robert de Boron.
Îl purta legendarul rege Arthur.
Velșii (rudele vlahilor) trecuseră Y Draig Goci (Dragonul Roșu înaripat) pe steagul lor, unde se află și astăzi.
În creștinism, dragonul este asociat, în sensul de supunere, cu Sf.Gheorghe din Capadochia, tot un cavaler din vechiul neam geto-dac.
Iar Sf. Gheorghe este patronul regilor britanici!
Tapiseria Bayeux înfățișează „Dragonul din Wessex”, purtat de catre draconarul Harold Godwinson în bătălia de la Hastings (1066), acesta murind apărând stindardul cavaleriei.
Următoarea ilustrată este din secolul 14 și apare în manuscrisul „L’Histoire de Merlin”, a lui Robert de Boron.
Îl purta legendarul rege Arthur.
Velșii (rudele vlahilor) trecuseră Y Draig Goci (Dragonul Roșu înaripat) pe steagul lor, unde se află și astăzi.
În creștinism, dragonul este asociat, în sensul de supunere, cu Sf.Gheorghe din Capadochia, tot un cavaler din vechiul neam geto-dac.
Iar Sf. Gheorghe este patronul regilor britanici!
(ADINA MUTAR)
Comentarii
Trimiteți un comentariu