-- ARTICOLUL ZILEI scris de Mircea Eliade în 1936, TERIBIL DE ADEVĂRAT ȘI POTRIVIT PENTRU ZILELE NOASTRE --
-- Elogiu Transilvaniei --
(articol de Mircea Eliade , Paris,1936)
"Simplul fapt că Transilvania a rezistat aproape o mie de ani – pare a fi și chiar este un miracol.
Dar eu nu cred că este vorba numai de o simplă rezistență pasivă. Transilvania nu a supraviețuit numai tuturor frământărilor istorice din jurul si dinlăuntrul ei.
Transilvania a continuat să crească, să rodească, să-si justifice drepturile istorice si geografice printr-un anumit stil de viață spirituală si culturală.
Mărturisesc din capul locului că am o nesfârsită admirație pentru transilvăneni, și în general pentru toti românii de dincolo de munți.
Îi admir mai ales pentru adâncimea vietii lor morale, pentru demnitatea lor românească, pentru bărbătia lor dârză si dreaptă.
Sunt atât de exasperat de deșteptăciunea bucureștenilor, de smecheria muntenească si de melancolia moldovenească – încât ador naivitatea, cumintenia si puritatea românilor “de dincolo”de munți.
Cred că stilul lor de viată sufletească salvează în bună parte superficialitatea si scepticismul de doi bani al regățenilor.
Transilvania a fost secole de-a rândul centrul idealului românismului.
Acum, după Unire, ar fi putut ajunge centrul de regenerare si dinamizare al unei Românii întregi si responsabile.
Niciodată nu vom uita stupiditatea politicianismului român dintre 1919 – 1930, care a trimis în provinciile alipite toată zgura mahalalei si toate lăturile partidelor.
Nici o pedeapsă nu va fi prea crudă pentru acei criminali inconstienți ai politicii românesti, care au îngăduit să treacă 18 ani de la Unire, fără ca să cimenteze definitiv apropierea sufletească de acesti frati mai curați și mai înțelepți.
Ar fi trebuit să trimitem în provinciile alipite toate elitele culturii si administrației românești.
Ar fi trebuit ca astăzi, în 1936, să nu existe liceu ardelenesc fără profesori excelenti din Regat, și să nu existe sat de graniță fără cazarmă și bibliotecă.
Dacă, imediat după Unire, politica românească ar fi fost condusă de fanatici naționalisti – astăzi Transilvania ar fi fost un paradis înarmat și neînfricat.
Noi ne-am mulțumit cu declaratii platonice si manifestații politice.
Nu stiu câți șefi politici din România Mare au înteles capacitatea de rezistentă și de creație a Transilvaniei; câți dintre ei au pătruns adânca semnificație a unei culturi românești evoluând alături cu două culturi net superioare și totusi întrecându-le.
Simplul fapt al muzicii românesti din Transilvania – care își păstrează originalitatea, desi e înconjurată și amenințată de atâtea influențe străine– este un fenomen spiritual care trebuie să dea de gândit unui om de stat.
Există în Transilvania o extraordinară cantitate de energie pe care politica românească de astăzi n-a dezlăntuit-o și n-a canalizat-o.
Sunt acolo oameni care au în sângele lor secole de prigonire și primejdie; oameni care sunt obișnuiți din moși-strămoși să spună adevărul cu orice risc.
Oameni a căror viată are un singur sens: lupta.
Și în celălalte provincii românesti lupta a fost și a rămas un instrument favorit “elitelor”, dar numai pentru privilegii politice.
În Transilvania lupta a avut întotdeauna un caracter istoric; se apăra ființa unui Neam – nu se cucereau privilegiile unei clase sau voturile unui partid.
O luptă politică în vechea Transilvanie – însemna o revoluție, cu riscurile ei: temnița, moartea.
Oamenii care veneau la întrunirile politice, îmbrăcau cămașa morții.
Cea dintâi revoluție socială din Europa au
făcut-o trei români de dincolo de munți: Horia, Cloșca și Crișan.
Cel mai mare mit politic al României moderne l-a creat Avram Iancu.
Politica însemna [mult], pentru Transilvania, dar de aici și până la primejduirea “românismului”, mai e cale lungă.
Cum am putea noi crede că un neam ofensiv si creator ca neamul românesc poate fi primejduit de cineva?
Numai gândul acesta e umilitor.
Numai ideea că trebuie să luăm “măsuri de pază”.
Nu-si dă nimeni seama că tăria românismului stă tocmai în dispretuirea oricăror măsuri de pază?
Să încercăm să privim lucrurile istoric, nu politic.
Si istoric, nu ne poate fi teamă de nimic.
Atât timp cât energiile creatoare românesti n-au secat, nu ne pasă.
Evreii au dreptul să se agite, pentru că destinul lor e să-si demonstreze existenta prin cele mai tragice eforturi omenești.
Ei se pot considera persecutati, pentru că asta îi ajută să supraviețuiască.
Noi nu avem nevoie de intransigență și intoleranță, vicii străine structurii noastre.
“Românismul” n-are nici un rost creator în politică.
El există în istorie, si asta e deajuns.
Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani n-a mai putut fi stinsă de atunci -, şi nici nu se va stinge vreodată.
Episcopul Inochentie Micu n-a trecut-o numai în mâinile vrednicului său urmaş, Petru Pavel Aron; el a încredinţat-o sutelor şi miilor de tineri ardeleni care au învăţat de atunci în Şcoalele Blajului.
Odată trezită conştiinţa noastră, nimeni şi nimic n-a mai putut-o nimici; de generaţii, ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de Români.
Limba, literatura şi cultura românească modernă poartă pecetea făurită de Blaj - cu câte lacrimi, cu cât sânge şi cu cât geniu o ştie numai istoricul care şi-a închinat viaţa cercetând această epocă eroică.
Asemenea creaţii spirituale n-au moarte, căci ele s-au identificat cu însuşi geniul neamului care le-a dat naştere.
Îngăduiţi, deci, Monseniore, unui scriitor născut din mamă olteancă şi tată moldovean, să-şi revendice şi această tradiţie fundată de Episcopul Inochentie Micu, la Blaj, acum două sute de ani. Nu cred că e nevoie să mai adaog ceva."
- Mircea Eliade - Paris , 1936 -
(articol de Mircea Eliade , Paris,1936)
"Simplul fapt că Transilvania a rezistat aproape o mie de ani – pare a fi și chiar este un miracol.
Dar eu nu cred că este vorba numai de o simplă rezistență pasivă. Transilvania nu a supraviețuit numai tuturor frământărilor istorice din jurul si dinlăuntrul ei.
Transilvania a continuat să crească, să rodească, să-si justifice drepturile istorice si geografice printr-un anumit stil de viață spirituală si culturală.
Mărturisesc din capul locului că am o nesfârsită admirație pentru transilvăneni, și în general pentru toti românii de dincolo de munți.
Îi admir mai ales pentru adâncimea vietii lor morale, pentru demnitatea lor românească, pentru bărbătia lor dârză si dreaptă.
Sunt atât de exasperat de deșteptăciunea bucureștenilor, de smecheria muntenească si de melancolia moldovenească – încât ador naivitatea, cumintenia si puritatea românilor “de dincolo”de munți.
Cred că stilul lor de viată sufletească salvează în bună parte superficialitatea si scepticismul de doi bani al regățenilor.
Transilvania a fost secole de-a rândul centrul idealului românismului.
Acum, după Unire, ar fi putut ajunge centrul de regenerare si dinamizare al unei Românii întregi si responsabile.
Niciodată nu vom uita stupiditatea politicianismului român dintre 1919 – 1930, care a trimis în provinciile alipite toată zgura mahalalei si toate lăturile partidelor.
Nici o pedeapsă nu va fi prea crudă pentru acei criminali inconstienți ai politicii românesti, care au îngăduit să treacă 18 ani de la Unire, fără ca să cimenteze definitiv apropierea sufletească de acesti frati mai curați și mai înțelepți.
Ar fi trebuit să trimitem în provinciile alipite toate elitele culturii si administrației românești.
Ar fi trebuit ca astăzi, în 1936, să nu existe liceu ardelenesc fără profesori excelenti din Regat, și să nu existe sat de graniță fără cazarmă și bibliotecă.
Dacă, imediat după Unire, politica românească ar fi fost condusă de fanatici naționalisti – astăzi Transilvania ar fi fost un paradis înarmat și neînfricat.
Noi ne-am mulțumit cu declaratii platonice si manifestații politice.
Nu stiu câți șefi politici din România Mare au înteles capacitatea de rezistentă și de creație a Transilvaniei; câți dintre ei au pătruns adânca semnificație a unei culturi românești evoluând alături cu două culturi net superioare și totusi întrecându-le.
Simplul fapt al muzicii românesti din Transilvania – care își păstrează originalitatea, desi e înconjurată și amenințată de atâtea influențe străine– este un fenomen spiritual care trebuie să dea de gândit unui om de stat.
Există în Transilvania o extraordinară cantitate de energie pe care politica românească de astăzi n-a dezlăntuit-o și n-a canalizat-o.
Sunt acolo oameni care au în sângele lor secole de prigonire și primejdie; oameni care sunt obișnuiți din moși-strămoși să spună adevărul cu orice risc.
Oameni a căror viată are un singur sens: lupta.
Și în celălalte provincii românesti lupta a fost și a rămas un instrument favorit “elitelor”, dar numai pentru privilegii politice.
În Transilvania lupta a avut întotdeauna un caracter istoric; se apăra ființa unui Neam – nu se cucereau privilegiile unei clase sau voturile unui partid.
O luptă politică în vechea Transilvanie – însemna o revoluție, cu riscurile ei: temnița, moartea.
Oamenii care veneau la întrunirile politice, îmbrăcau cămașa morții.
Cea dintâi revoluție socială din Europa au
făcut-o trei români de dincolo de munți: Horia, Cloșca și Crișan.
Cel mai mare mit politic al României moderne l-a creat Avram Iancu.
Politica însemna [mult], pentru Transilvania, dar de aici și până la primejduirea “românismului”, mai e cale lungă.
Cum am putea noi crede că un neam ofensiv si creator ca neamul românesc poate fi primejduit de cineva?
Numai gândul acesta e umilitor.
Numai ideea că trebuie să luăm “măsuri de pază”.
Nu-si dă nimeni seama că tăria românismului stă tocmai în dispretuirea oricăror măsuri de pază?
Să încercăm să privim lucrurile istoric, nu politic.
Si istoric, nu ne poate fi teamă de nimic.
Atât timp cât energiile creatoare românesti n-au secat, nu ne pasă.
Evreii au dreptul să se agite, pentru că destinul lor e să-si demonstreze existenta prin cele mai tragice eforturi omenești.
Ei se pot considera persecutati, pentru că asta îi ajută să supraviețuiască.
Noi nu avem nevoie de intransigență și intoleranță, vicii străine structurii noastre.
“Românismul” n-are nici un rost creator în politică.
El există în istorie, si asta e deajuns.
Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani n-a mai putut fi stinsă de atunci -, şi nici nu se va stinge vreodată.
Episcopul Inochentie Micu n-a trecut-o numai în mâinile vrednicului său urmaş, Petru Pavel Aron; el a încredinţat-o sutelor şi miilor de tineri ardeleni care au învăţat de atunci în Şcoalele Blajului.
Odată trezită conştiinţa noastră, nimeni şi nimic n-a mai putut-o nimici; de generaţii, ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de Români.
Limba, literatura şi cultura românească modernă poartă pecetea făurită de Blaj - cu câte lacrimi, cu cât sânge şi cu cât geniu o ştie numai istoricul care şi-a închinat viaţa cercetând această epocă eroică.
Asemenea creaţii spirituale n-au moarte, căci ele s-au identificat cu însuşi geniul neamului care le-a dat naştere.
Îngăduiţi, deci, Monseniore, unui scriitor născut din mamă olteancă şi tată moldovean, să-şi revendice şi această tradiţie fundată de Episcopul Inochentie Micu, la Blaj, acum două sute de ani. Nu cred că e nevoie să mai adaog ceva."
- Mircea Eliade - Paris , 1936 -
Comentarii
Trimiteți un comentariu