--- MITUL BLAJINILOR PELASGI ---
Mitul Blajinilor a interesat în mare măsură pe cercetătorii consacraţi, fie ei mitologi, istorici sau jurnalişti care au scris conjunctural despre acest subiect.
Motivele acestui interes ţin de faptul că această sărbătoare a blajinilor este o permanenţă, venită din timpuri imemoriale, care n-a pierdut nimic din importanţa datinilor practicate şi astăzi în mai toate regiunile României şi unele spaţii din sudul Dunării.
Deşi legat de un cult funerar, mitul blajinilor se deosebeşte radical de celelate comemorări dedicate celor dispăruţi.
Există de asemenea şi datinele legate de Moşii de Iarnă sau de Vară care se identifică, nu numaidecât cu cei dispăruţi recent, mai tineri sau mai vârstnici, ci mai ales cu strămoşii, cei care ne sunt înaintaşi din familie sau din neam, dar care nu au în vedere şi pe cei de dinainte de creştinism, pe cei aşa-zis păgâni.
Comparând datinile ce interesează blajinii, invocaţi o singură dată pe an, anume la sărbătoatea numită Paştele Blajinilor, pe care biserica creştină nu-l recunoaşte, el intrând în Calendarul sărbătorilor populare, vom găsi tradiţii deosebite, foarte bine conservate, vii, practicate fără întrerupere de zeci de milenii.
Paştele Blajinilor sau al Rohmanilor se serbează în cele mai multe locuri imediat după Săptămâna Luminată, după Duminica Tomii, si se mai numeşte în unele locuri Săptămâna Neagră, Sau a Negrelor, pentru că săptămâna începe cu Lunea morţilor, când se mănâncă pască şi slănină sfinţită de la Paşti, crezându-se că astfel oamenii vor fi feriţi de orice primejdii de peste an, dacă se-nfruptă într-o zi de post.
Evident este în aceaste manifestări de-acum și o influenţă creştină, dar în miezul lor esenţial sunt mult mai vechi, şi se referă la un timp, fără timp, mitic.
Cine sunt blajinii în percepţia poporului ne arată credinţele lui, despe ei.
În toate informaţiile venite de la martori, ori de la cărturarii ce s-au ocupat de studierea lor, se remarcă nişte trăsături comune esenţiale.
Sunt locuitorii subpământeni, de la Ostroavele Albe, care se află în apropierea Apei Sâmbetei, a apei primordiale, cosmologice, ce înconjoară de câteva ori pământul, şi se scurge în iad.
Aceştia sunt oameni mici, vii, goi, care trăiesc într-un climat veşnic cald, în Insula Fericirilor, cum spune Mircea Eliade.
Spaţiul lor existenţial se află de asemenea la hotarele dintre cele două tărâmuri, cel pământesc şi Celălat Tărâm.
Aceşti Blajini sunt consideraţi de pământeni sfinţi, puri, care trăiesc în asceză, postesc mereu şi se roagă pentru toată omenirea, având grijă ca s-o cureţe de păcate, pe care le dau, prin Apa Sâmbetei, în iad.
După unii există şi femei, care sunt blonde şi de aceea în unele zone, cum ar fi Bucovina, se spune despre fetele fecioare că sunt ca nişte rohmăniţe, adică frumoase şi virtuoase.
Se mi crede că trăiesc în semiîntuneric şi rareori ies pe pământ.
În romanul popular ”Alixandria”, se spune că Alexandru cel Mare ar fi poposit la marginea Paradisului.
Aici l-a cunocut pe Evant, regele blajinilor (cei înţelepţi, cei fericiţi), ce i-a dăruit o sticlă cu apă miraculoasă, a vieţii şi a morţii.
Tot aici se menţionază că blajinii au locuit pe pământ la începutul istoriei şi se vor întoarce pe pământ la sfârşitul lumii.
Unele surse spun că ei îşi au sorgintea în Fiul Oii.
Merită a zăbovi asupra acestei din urmă afirmaţii care ne duce cu gândul la oiţa năzdrăvană din balada cunoscută a unui neam de păstori, care s-a sacrificat, ca cel dintâi om, omul primordial să dăinuie, înveşnicind şi pe urmaşi.
Şi această concluzie poate fi dedusă din toată mitologia legată de blajini, care se jertfesc continuu păzind omenirea, nu numai prin rugăciuni, dar ferind-o să intre în iad, şi care vii fiind, acceptă un trai aspru pentru a salva umanitatea, pentru a n-o lăsa să dispară pentru veşnicie.
E o acceptare de bună voie a reluării ciclului vieţii umane.
Paştele Blajinilor se mai numeşte si Paştele Mic, posibil print-o apropiere de Crăciunul Mic, care este considerat 1 Ianuarie. Oamenii păstrează cojile de ou de la Paşti, pentru că sunt sfinţite şi prin aruncarea lor pe apă, vor anunţa blajinii că a venit această sărbătoare a Paştilor, ca semn de recunoştinţă pentru că aceştia spun rugăciuni şi ţin post pentru pământeni – pentru că ei nu ştiu sărbătorile şi atunci când ajung aceste coji la ei spun: “iată că este şi Paştele lacomilor”.
Am întâlnit şi explicaţii care aduc întro contemporaneitate relativă, existenţa lor.
Chiar şi atunci când se vorbeşte despre ei în relaţionări ce ţin de precepte creştine, se fac menţiuni de felul, “sunt oameni vechi”, “de demult”.
(Prof. Maria Ciornei)
(VA URMA)
(Paștele Blajinilor, 1941, români moldoveni din regiunea Bucovina)
Comentarii
Trimiteți un comentariu