--- OLĂRITUL ---

                  --- OLĂRITUL ---
Olăritul, un meșteșug străvechi PELASGO-GETO-DAC-ROMÂNESC.

Olăritul reprezintă o îndeletnicire pe care, noi românii, o moștenim din adâncul timpurilor, de la îndepărtații noștri strămoși din neolitic, dar totodată a fost și este una dintre cele mai propice modalități de materializare a însusirilor artistice.

Prin formă, proporții, decor și culoare vasele de orice tip au întrunit pe lângă rosturile practice și virtuți artistice, decurgând din știința, inventivitatea și imaginația meșterului popular, din stăpânirea tehnicilor și a meșteșugului.

Țăranul din vechime nu se înconjura de lucruri multe, strălucitoare și moarte. 
Obiectele lui erau puține la număr, niciodată doar pur decorative, impersonale sau anorganice.

Avea la îndemână lucrul viu al mâinilor lui, care rostuiau materia, înnobiland-o prin efort și suferință. 
În acest sens, olăritul este o muncă obositoare ce necesita forță, îndemânare și cunoștințe deosebite. 
De aceea, olaritul este un mestesug rezervat în exclusivitate bărbaților, femeile ajutand eventual doar la decorat.

Meșteșugul olăritului avea în primul rând un rol practic, dar ceramica este folosită și în scop decorativ, în construcții sau pentru anumite ritualuri.

Locuința țărănească, cuprinde o varietate de vase de lut - oale, ulcioare, căni, străchini, chiupuri, blide, oale pentru ținut laptele, oale enorme în care se pregătea mancarea pentru sărbatori, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucării etc.

Mulțimea vaselor produse îsi poate găsi o explicație în obiceiul ca la nuntă sau la înmormântare acestea sa fie sparte.
Multe vase se spărgeau și înaintea începerii postului, pentru ca bucatele mâncate sa nu fie puse din greseală într-un vas vechi și să se “spurce” cu mâncare “de dulce”.

Oalele se adunau în fundul curții și se spărgeau cu ciomagul, fiind apoi înlocuite cu altele noi. 

Până și “prepeleacul” (par cu câteva ramuri în vârful carora erau agățate oalele cu gura în jos, ca să se scurgă după ce au fost spălate) era distrus, pentru a nu spurca noile vase.

Principalele etape ale preparării lutului înainte de ardere (curățire, dospire, frământare, modelare, uscare, ornamentare), sunt sugerate de uneltele folosite: troaca, mezdreaua, cuțitoaia, fachieșul si plotogul, cornul și gaița.

Nu lipsește nici morișca de mână – râsnița utilizată pentru măcinarea fină a oxizilor de plumb si a nisipului sau pietrei ce intrau în compoziția smalțului aplicat pe vase între două arderi in cuptor. 

Din cadrul acestui instrumentar, un rol deosebit il deține roata olarului sau roata pentru modelat.

Roata e formată din două discuri, unul mai mic sus și unul mai mare în partea de jos, acestea fiind unite printr-un ax vertical. 
Pe discul de sus se pune bulgărele de pământ, iar discul de jos este mișcat de olar, imprimându-i cu piciorul o mișcare circulară destul de rapidă. 
Astfel, roata se învârtește, obținându-se forme circulare cu contur regulat.

Să urmarim etapele si succesiunea lor, prin care lutul simplu, se transformă într-un obiect de artă populară.

Argila, de cea mai buna calitate, extrasă din "coasta dealului”, este adusă în curte și lăsată la "dospit” vreme de câteva săptămâni. 

În cadrul acestui proces, argila este mărunțită și udată cu apă la un anumit interval de timp. 
Apoi, lutul este tăiat în bucăți mari, bătute cu maiul și udate.
Aceste bucăți de lut, cunoscute si sub numele de "turte" sunt aduse în atelier și așezate pe o platformă de lemn.
Urmează frământări repetate cu picioarele, apoi cu mâinile până când capătă un aspect unsuros.
Lutul este apoi tăiat felii cu cuțitoaia, care iarăși se amestecă și se bat cu maiul pentru a obține o pastă omogenă.

Când olarul consideră că pasta este bună aceasta se împarte în bulgări rotunjiți și de mărime egală.
Dospirea si frământarea se înscriu printre cele mai importante operații, migăloase și obositoare, dar care asigură, în bună parte, calitatea produselor.

Bulgării de lut ajung apoi pe roata de modelat. 

În această etapă foarte importantă este coordonarea adecvată a vitezei roții cu apăsarea ușoară a bucății de argilă și modelarea treptată a acesteia. Argila se înalță ca un turnuleț și, din acest moment, se actionează pentru formarea interiorului.
Netezirea și finisarea pereților se face cu o bucată de lemn numita „pieptene” și cu o bucată de piele „potlogul”. 
Toate acestea se petrec cu mare repeziciune, modelarea unei străchini simple nu durează mai mult de un minut.
Sunt uimitoare trecerile prin diverse forme geometrice, sferă, trunchi de con, cilindru,

După modelare, vasele se pun la uscat, la umbră, timp de câteva zile.
Dupa uscare sunt înmuiate într-o zeamă albă sau roșie, preparată din apă și humă, numită popular „albeală”, iar in limbajul etnografilor „angobă”.

Peste aceasta se aștern ornamentele solare, vasele sunt stivuite, date la cuptor, iar când se folosește smalțul se fac două arderi.

În creația sa plastică, olarul a folosit un repertoriu bogat de forme și simboluri, realizând structuri compoziționale de mare rafinament artistic.

Astfel, pe suprafața angobată a vasului erau trasate, cu ajutorul cornului sau a pensulei, motive ca: meandrul, călița ocolită cu sori, creanga brăduțului, aripa hultanului, pana, ochiul de iepure, șarpele, degetuțele, florile câmpului, folosind nuanțe de alb, albastru și cafeniu.

La final, vasul era impregnat cu un strat translucid de smalț, de bună calitate, ceea ce potența rafinamentul artistic al vaselor.

Cea mai răspândită tehnică de decorație folosește un corn de vită, având în vârf o pană de gâscă. Prin corn se scurge culoarea prin pana de gâscă. Avem, astfel, o veritabilă peniță. Decorurile fine se pot obține folosind un bețișor din fire de păr de porc mistreț.

Ornamentarea vaselor
Un alt tip de decorație se obține prin zgârierea cu un vârf metalic a vasului după înmuierea sa în substanța colorantă, apărând astfel culoarea pastei.
O altă tehnică, întalnită în special în sudul României, constă în aplicarea în relief a unor șnururi, brâie sau rozete de pastă.
Cromatica vaselor de ceramică pastrează traditii străvechi.

Ceramica este roșie în sud-vestul țării, iar galbenul, verdele și albul în diferite centre ale țării. Toate culorile folosite sunt naturale.

   Apărut spre sfârșitul sec. al XVIII-lea, centrul de ceramică de Horezu considerat cel mai important centru de ceramică din România, a fost specializat inițial în confecționarea străchinilor și a tăierelor, apoi si-a diversificat producția prin introducerea mai târzie a cănițelor, ulcioarelor, a ghivecelor pentru flori si a borcanelor de untură.

Piese elegante, vasele de Horezu, nu de puține ori, au fost destinate uzului familiilor boierești.
Axat pe productia de ceramică smălțuită, centrul a cunoscut o binemeritată celebritate datorită în special, farfuriilor ornamentate cu un decor obținut prin jiravire cu instrumente ca gaița sau cornul.


În aceasta tehnică, vasele erau „înflorite” cu motive „penate” sau "în lacrimă” de o mare finețe, asemănătoare unei panze de paianjen.
Pentru a le realiza meșterul desena pe farfuria uscată, o serie de linii colorate cu cornul din care picura încet vopseaua, dupa care, utilizând amintita gaiță (o pensula subtire din fire de porc) se intervenea deplasându-se puțin culoarea încă umedă fără a rupe firul desenului.
Grupat de regulă in cercuri concentrice pe marginile farfuriei, decorul jiravit înconjura un motiv central: pește, soare, cocoș, spirală.


Alte ornamente larg utilizate la Horezu erau cele vegetale (brad, trifoi, vrejuri), sau geometrice (zig-zag, puncte, linii).
Pentru modelele mai complicate se utiliza chiar tiparul din carton cu ajutorul căruia se trageau contururile in creion.