--- SĂ NE RECUNOAȘTEM NEAMURILE STRĂVECHI ---
Cine au fost gepizii?
Noi credem că ar trebui să fie limpede că strămoșii gepizilor sunt geții, indiferent cum au fost numiți peste vremuri, câte nume
și-au luat, câte arme și obiceiuri au schimbat, locuri de viețuit și stăpânit au relocat sau dialecte au grăit prin înstrăinarea de la locul de baștină de la Gurile Dunării sau spațiul nord-pontic…
Horaţiu şi Virgiliu îi amintesc pe geţi sub numele de scyţi, iar Ovidiu, relegat la Tomis, evocă şi el barbarii pontici, barbarii geţi ai Scyţiei, folosind acelaşi procedeu literar al ”catalogului barbarilor”.
Vocabularul creat de Ovidiu este împrumutat de scriitorii ulteriori de la Lucan, Iuvenal şi Marţial la Claudian şi Sidonius Apollinaris.
”Îşi inventează tot timpul nume noi şi îşi schimbă înfăţişarea pentru a’i păcăli pe romani, lumea civilizată, dar, la drept vorbind, scyţii au rămas aceiaşi din zilele lui Herodot.”
(Synesius Cyrenensis, Oratio de regnoad Arcadium imperatore, cap. 15; Maenchen-Helfen 1973, p. 4; Wolfram 1988, p. 11).
Istoriografia actuală însă ne ține în ceață, netranșând definitiv această impardonabilă neclaritate istorică.
Să fie oare această neclaritate în strânsă legătură cu situl arheologic de pe Măgura Şimleului, din Sălaj?
Această zonă a zămislit nu mai puțin de 15 tezaure getice fiind considerat în același timp și cel mai dens sit în tezaure din ţară, după Sarmizegetusa, cel mai important fiind un tezaur de argint descoperit în 1986, care cântăreşte peste două kilograme.
Deși avem această anormală confuzie menținută se pare în special datorită implicațiilor sale care ar intra în contondență cu interesele pan-germanice, ale poporului care a dat ora exactă imediat după ce imperiul roman și-a dat suflarea, în rândurile următoare vom aduce câteva lămuriri în susținerea teoriei că populațiile care au prelucrat și deținut aceste comori erau geți autohtoni din Carpați, ori conduși probabil de căpetenii venite din nordul Maramureșului actual, unde datorită expansiunii continue a imperiului roman geții din Carpați s-au retras.
Știind că geții în trecut purtau mai multe nume fie după proprii conducători, fie după spațiul ocupat și tyra-geți, și samo-geți, massa-geți, myr-geți, tissa-geți, geați scandinavi, iar alte ramuri ale geților, cum erau denumiți în antichitate frații lor, iliri, macedoneni, scyți, celți, cimmerieni, frigieni etc, iar mai nou ”daco-traci”, și trăiau pe un imens spațiu eurasiatic putem considera fără riscul de a greși, că și gepizii, vandalii, ostrogoții, și vizigoții sunt denumiri târzii ale unor ramuri getice care trăiau în același spațiu, și nu sunt alte neamuri venite din alt continent și fără legătură de sânge cu europenii.
Despre samo-geți să facem aici mențiunea că ei sunt menționați ca sarmați, și se face impardonabilă greșeală a-i considera altceva decât geți.
Poate că ei aveau obiceiuri specifice, dar genetic este dovedit că sarmații erau frați cu scyții și geții.
Dar indiferent cum au fost numiți geții de istorici, scriitori sau politicieni, aceștia își aveau originea în câteva grupuri umane preistorice despre care vom încerca să aducem câteva lămuriri de ordin literar-documentar, arheologic și genetic.
Spunem și genetic, deoarece barierele ridicate între populațiile europene actuale știm că s-au creat total artificial în baza limbilor vorbite.
Dar, așa cum este unanim acceptat de către specialiști și limbile actuale se trag dintr-una primordială, la fel cum genetic și neamurile se trag dintr-unul singur.
Cu alte cuvinte ceea ce încercăm să scoatem în evidență este că există cu adevărat un popor european genetic, în ciuda diferențelor lingvistice dintre entitățile etnice de azi.
Știm de asemenea, că ne aflăm exact în perioada de schimbare a centrelor de putere în Europa, și vom ține seama și de acest aspect, răstimp în care emanciparea unui popor războinic și în egală măsură momentul în care o hegemonie a unui nou imperiu se manifestă prin nașterea peste cenușa tocmai celui care apune în 476, Imperiul Roman de Apus, și pe temeliile căruia se ridica atunci Imperiul Francilor, urmat apoi de altul, Sfântul Imperiul Roman, și care din 1512 este numit alternativ și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (în lat. Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicae).
Înțelegem așadar de ce anumite replieri și noi poziții în istoriografia europeană nasc reflexe în rândurile istoricilor pro-germani de această dată, peste ceea ce era până atunci o politică ce se manifesta în folosul Romei.
Sigur, îi puteam bănui pe istoricii și arheologii independenți de azi de profesionalism, cu excepția celor de casă care în general se circumscriu unei linii directoare, dar nu putem să nu ridicăm o mulțime de întrebări care își regăsesc răspunsul numai în teoria pan-germanică.
În acest sens este demn de menționat conceptul lui Ratzel care în esență arată că de-a lungul istoriei, oamenii s-au aflat într-o permanentă competiţie pentru spaţiu: mai întâi în scopul obţinerii subzistenţei; în etapa următoare, pentru a obţine un spaţiu în care să îşi poată consuma energia.
În decursul acestui proces, consideră Ratzel, cultura, ca realitate supraorganică, a fost factorul care a mediat raporturile dintre elementele fizico-geografice ambientale şi indivizii umani.
Primul demers era acela al recuperării şi plasării mediului geografic în miezul ştiinţelor despre om, pentru a nu se ignora sau pierde dimensiunea evoluţiei acestuia ca parte a naturii.
Într-o primă etapă a organizării lor sociale, oamenii au reuşit să transforme mediul pe are îl locuiau într-un spaţiu mai favorabil existenţei umane.
Și cu toate acestea, continuitatea proto-românilor pe teritoriul coloniei Dacia și extra-Daciei este atestată, fără putință de tăgadă, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei și extra-Dacii și de, mai mult sau mai puțin, rarele înscrisuri istorice din perioada secolului al III-lea și până în secolul al XIII-lea, odată cu întemeierea Țării Românești sub Basarab I.
Mișcările triburilor getice, fie cele considerate germanice (goții, gepizii, vandalii etc), dar și cele carpice sau sarmatice (sarmo-getice) în diferite momente, în provinciile dunărene, au silit administrația romană să abandoneze colonia Dacia, aceasta retrăgându-se strategic în sudul Dunării.
De altfel, nici revoltele geților ocupați nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea luând amploare, mai ales, dupa moartea împăratului Traian – fapt ce vine să contrazică scrierile secretarului personal al acestuia, care menționa, la sfârșitul războaielor getice, că întreaga populație autohtonă fusese redusă la câțiva indivizi.
Continuitatea geților la nordul Dunării este dovedită de singura copie a unei hărți romane, unica, de altfel, păstrată până în zilele noastre, Tabula Peutingeriană.
Cine au fost gepizii?
Noi credem că ar trebui să fie limpede că strămoșii gepizilor sunt geții, indiferent cum au fost numiți peste vremuri, câte nume
și-au luat, câte arme și obiceiuri au schimbat, locuri de viețuit și stăpânit au relocat sau dialecte au grăit prin înstrăinarea de la locul de baștină de la Gurile Dunării sau spațiul nord-pontic…
Horaţiu şi Virgiliu îi amintesc pe geţi sub numele de scyţi, iar Ovidiu, relegat la Tomis, evocă şi el barbarii pontici, barbarii geţi ai Scyţiei, folosind acelaşi procedeu literar al ”catalogului barbarilor”.
Vocabularul creat de Ovidiu este împrumutat de scriitorii ulteriori de la Lucan, Iuvenal şi Marţial la Claudian şi Sidonius Apollinaris.
”Îşi inventează tot timpul nume noi şi îşi schimbă înfăţişarea pentru a’i păcăli pe romani, lumea civilizată, dar, la drept vorbind, scyţii au rămas aceiaşi din zilele lui Herodot.”
(Synesius Cyrenensis, Oratio de regnoad Arcadium imperatore, cap. 15; Maenchen-Helfen 1973, p. 4; Wolfram 1988, p. 11).
Istoriografia actuală însă ne ține în ceață, netranșând definitiv această impardonabilă neclaritate istorică.
Să fie oare această neclaritate în strânsă legătură cu situl arheologic de pe Măgura Şimleului, din Sălaj?
Această zonă a zămislit nu mai puțin de 15 tezaure getice fiind considerat în același timp și cel mai dens sit în tezaure din ţară, după Sarmizegetusa, cel mai important fiind un tezaur de argint descoperit în 1986, care cântăreşte peste două kilograme.
Deși avem această anormală confuzie menținută se pare în special datorită implicațiilor sale care ar intra în contondență cu interesele pan-germanice, ale poporului care a dat ora exactă imediat după ce imperiul roman și-a dat suflarea, în rândurile următoare vom aduce câteva lămuriri în susținerea teoriei că populațiile care au prelucrat și deținut aceste comori erau geți autohtoni din Carpați, ori conduși probabil de căpetenii venite din nordul Maramureșului actual, unde datorită expansiunii continue a imperiului roman geții din Carpați s-au retras.
Știind că geții în trecut purtau mai multe nume fie după proprii conducători, fie după spațiul ocupat și tyra-geți, și samo-geți, massa-geți, myr-geți, tissa-geți, geați scandinavi, iar alte ramuri ale geților, cum erau denumiți în antichitate frații lor, iliri, macedoneni, scyți, celți, cimmerieni, frigieni etc, iar mai nou ”daco-traci”, și trăiau pe un imens spațiu eurasiatic putem considera fără riscul de a greși, că și gepizii, vandalii, ostrogoții, și vizigoții sunt denumiri târzii ale unor ramuri getice care trăiau în același spațiu, și nu sunt alte neamuri venite din alt continent și fără legătură de sânge cu europenii.
Despre samo-geți să facem aici mențiunea că ei sunt menționați ca sarmați, și se face impardonabilă greșeală a-i considera altceva decât geți.
Poate că ei aveau obiceiuri specifice, dar genetic este dovedit că sarmații erau frați cu scyții și geții.
Dar indiferent cum au fost numiți geții de istorici, scriitori sau politicieni, aceștia își aveau originea în câteva grupuri umane preistorice despre care vom încerca să aducem câteva lămuriri de ordin literar-documentar, arheologic și genetic.
Spunem și genetic, deoarece barierele ridicate între populațiile europene actuale știm că s-au creat total artificial în baza limbilor vorbite.
Dar, așa cum este unanim acceptat de către specialiști și limbile actuale se trag dintr-una primordială, la fel cum genetic și neamurile se trag dintr-unul singur.
Cu alte cuvinte ceea ce încercăm să scoatem în evidență este că există cu adevărat un popor european genetic, în ciuda diferențelor lingvistice dintre entitățile etnice de azi.
Știm de asemenea, că ne aflăm exact în perioada de schimbare a centrelor de putere în Europa, și vom ține seama și de acest aspect, răstimp în care emanciparea unui popor războinic și în egală măsură momentul în care o hegemonie a unui nou imperiu se manifestă prin nașterea peste cenușa tocmai celui care apune în 476, Imperiul Roman de Apus, și pe temeliile căruia se ridica atunci Imperiul Francilor, urmat apoi de altul, Sfântul Imperiul Roman, și care din 1512 este numit alternativ și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (în lat. Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicae).
Înțelegem așadar de ce anumite replieri și noi poziții în istoriografia europeană nasc reflexe în rândurile istoricilor pro-germani de această dată, peste ceea ce era până atunci o politică ce se manifesta în folosul Romei.
Sigur, îi puteam bănui pe istoricii și arheologii independenți de azi de profesionalism, cu excepția celor de casă care în general se circumscriu unei linii directoare, dar nu putem să nu ridicăm o mulțime de întrebări care își regăsesc răspunsul numai în teoria pan-germanică.
În acest sens este demn de menționat conceptul lui Ratzel care în esență arată că de-a lungul istoriei, oamenii s-au aflat într-o permanentă competiţie pentru spaţiu: mai întâi în scopul obţinerii subzistenţei; în etapa următoare, pentru a obţine un spaţiu în care să îşi poată consuma energia.
În decursul acestui proces, consideră Ratzel, cultura, ca realitate supraorganică, a fost factorul care a mediat raporturile dintre elementele fizico-geografice ambientale şi indivizii umani.
Primul demers era acela al recuperării şi plasării mediului geografic în miezul ştiinţelor despre om, pentru a nu se ignora sau pierde dimensiunea evoluţiei acestuia ca parte a naturii.
Într-o primă etapă a organizării lor sociale, oamenii au reuşit să transforme mediul pe are îl locuiau într-un spaţiu mai favorabil existenţei umane.
Și cu toate acestea, continuitatea proto-românilor pe teritoriul coloniei Dacia și extra-Daciei este atestată, fără putință de tăgadă, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei și extra-Dacii și de, mai mult sau mai puțin, rarele înscrisuri istorice din perioada secolului al III-lea și până în secolul al XIII-lea, odată cu întemeierea Țării Românești sub Basarab I.
Mișcările triburilor getice, fie cele considerate germanice (goții, gepizii, vandalii etc), dar și cele carpice sau sarmatice (sarmo-getice) în diferite momente, în provinciile dunărene, au silit administrația romană să abandoneze colonia Dacia, aceasta retrăgându-se strategic în sudul Dunării.
De altfel, nici revoltele geților ocupați nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea luând amploare, mai ales, dupa moartea împăratului Traian – fapt ce vine să contrazică scrierile secretarului personal al acestuia, care menționa, la sfârșitul războaielor getice, că întreaga populație autohtonă fusese redusă la câțiva indivizi.
Continuitatea geților la nordul Dunării este dovedită de singura copie a unei hărți romane, unica, de altfel, păstrată până în zilele noastre, Tabula Peutingeriană.
Comentarii
Trimiteți un comentariu