- 2 februarie - ZIUA URSULUI -
"Se zice că de Stretenie, la Martini, în 2 februarie (Întâmpinarea Domnului, Sărbătoarea Sfinţirii Lumânărilor, Candelaria---sărbătorile creștine s-au pliat pe vehea tradiție getică),
ursul se trezeşte din somnul său de iarnă şi iese din bârlog.
Dacă vremea e friguroasă şi ceţoasă, începe să-şi caute de mâncare, semn că se va desprimăvăra repede.
Se mai crede că dacă gârla e îngheţată, frigul se prinde de coada vulpii, cumătra îl trece dincolo şi ne scapă de el.
Dacă în această zi e soare, ursul se sperie de umbra sa, se întoarce în vizuină şi se vâră înapoi în culcuş, semn că iarna va fi lungă.
Acelaşi înţeles îl semnalează şi apa care picură de pe streşini în această zi. (...)
În „Viaţa lui Pythagoras”, scriitorul antic Porphyrios din Tir ne-a transmis informaţia că numele divinităţii geto-dace Zalmoxis provine din cuvântul trac „zalmos” (piele), deoarece pruncul Zalmoxis a fost înfăşat după naştere într-un petec din blană de urs.
Romulus Vulcănescu vorbeşte despre „nebrida” din piele de urs pe care o purta Zalmoxis pe umăr şi-l citează pe Reys Carpenter, care a arătat că partea a doua a numelui Gebeleizis, „beleizis” este egală cu „meleizis”, adică „mâncător de miere” în limba tracă.
Vechii greci o cinsteau pe zeiţa Artemis, fecioara dedată vânătorii, sora Soarelui( defapt, aceasta fiind tot o zietate pelasgă, ”ănsușită” de către greci).
În Efes i-au ridicat un templu trecut printre cele şapte minuni ale lumii.
Romanii au preluat-o sub numele de Diana.
Iată de unde se trag preafrumoasele zâne ale codrilor româneşti: Sânziana, Cosânzeana.
În „Dicţionarul de mitologie generală”, Victor Kernbach aminteşte amănuntul că, deşi ursul nu este prezent ca atare în mitologia greacă, preotesele Artemisei se înveşmântau în haine croite din blană de urs, în timpul dansurilor rituale.
Folclorul românesc a rămas puternic marcat de pecetea acestei forţe supraomeneşti şi supranaturale, ţinute în frâu de cuminţenia şi curăţenia sufletească a fecioarelor sfinte.
După naştere, la pătuţul pruncului vin cele trei ursitoare (mai rar, şapte sau nouă), care îi stabilesc soarta.
Ele sunt trei fecioare sau zâne foarte frumoase, înveşmântate în alb, sunt aşteptate cu pâine şi sare, lăsate pe o măsuţă alături de un ulcior cu apă sau vin şi, uneori, un vas cu miere ori câţiva bănuţi.
Ursitoarele ori torc şi deapănă firul vieţii, ori citesc destinul trecut în Cartea Ursitelor, iar ceea ce menesc ele sigur se împlineşte, nici Dumnezeu nu poate schimba hotărârea lor."
(Fragment din REGELE URS © Franciscus Georgius Articol apărut în antologia „J. R. R. Tolkien: Credinţă şi imaginaţie” (coordonatori Virgil Nemoianu şi Robert Lazu), Editura Hartmann, Arad, 2005, pag. 155-175.)
"Se zice că de Stretenie, la Martini, în 2 februarie (Întâmpinarea Domnului, Sărbătoarea Sfinţirii Lumânărilor, Candelaria---sărbătorile creștine s-au pliat pe vehea tradiție getică),
ursul se trezeşte din somnul său de iarnă şi iese din bârlog.
Dacă vremea e friguroasă şi ceţoasă, începe să-şi caute de mâncare, semn că se va desprimăvăra repede.
Se mai crede că dacă gârla e îngheţată, frigul se prinde de coada vulpii, cumătra îl trece dincolo şi ne scapă de el.
Dacă în această zi e soare, ursul se sperie de umbra sa, se întoarce în vizuină şi se vâră înapoi în culcuş, semn că iarna va fi lungă.
Acelaşi înţeles îl semnalează şi apa care picură de pe streşini în această zi. (...)
În „Viaţa lui Pythagoras”, scriitorul antic Porphyrios din Tir ne-a transmis informaţia că numele divinităţii geto-dace Zalmoxis provine din cuvântul trac „zalmos” (piele), deoarece pruncul Zalmoxis a fost înfăşat după naştere într-un petec din blană de urs.
Romulus Vulcănescu vorbeşte despre „nebrida” din piele de urs pe care o purta Zalmoxis pe umăr şi-l citează pe Reys Carpenter, care a arătat că partea a doua a numelui Gebeleizis, „beleizis” este egală cu „meleizis”, adică „mâncător de miere” în limba tracă.
Vechii greci o cinsteau pe zeiţa Artemis, fecioara dedată vânătorii, sora Soarelui( defapt, aceasta fiind tot o zietate pelasgă, ”ănsușită” de către greci).
În Efes i-au ridicat un templu trecut printre cele şapte minuni ale lumii.
Romanii au preluat-o sub numele de Diana.
Iată de unde se trag preafrumoasele zâne ale codrilor româneşti: Sânziana, Cosânzeana.
În „Dicţionarul de mitologie generală”, Victor Kernbach aminteşte amănuntul că, deşi ursul nu este prezent ca atare în mitologia greacă, preotesele Artemisei se înveşmântau în haine croite din blană de urs, în timpul dansurilor rituale.
Folclorul românesc a rămas puternic marcat de pecetea acestei forţe supraomeneşti şi supranaturale, ţinute în frâu de cuminţenia şi curăţenia sufletească a fecioarelor sfinte.
După naştere, la pătuţul pruncului vin cele trei ursitoare (mai rar, şapte sau nouă), care îi stabilesc soarta.
Ele sunt trei fecioare sau zâne foarte frumoase, înveşmântate în alb, sunt aşteptate cu pâine şi sare, lăsate pe o măsuţă alături de un ulcior cu apă sau vin şi, uneori, un vas cu miere ori câţiva bănuţi.
Ursitoarele ori torc şi deapănă firul vieţii, ori citesc destinul trecut în Cartea Ursitelor, iar ceea ce menesc ele sigur se împlineşte, nici Dumnezeu nu poate schimba hotărârea lor."
(Fragment din REGELE URS © Franciscus Georgius Articol apărut în antologia „J. R. R. Tolkien: Credinţă şi imaginaţie” (coordonatori Virgil Nemoianu şi Robert Lazu), Editura Hartmann, Arad, 2005, pag. 155-175.)
Fain! de suflet, merge la suflet! Multam frumos! cand va intoarceti?
RăspundețiȘtergereMulțumesc mult pentru apreciere și susținere!...Mai am 4 zile de pedeapsă pe FB....:)
RăspundețiȘtergere