--- ISTORIA OILOR ROMÂNEȘTI ---
partea a II-a
Există scenele de pe Columna lui Traian si Monumentul de la Adamclisi, unde apar oi in repetate rânduri, dar se poate vedea in unele scene și îmbrăcăminte făcută din lâna oilor - un soi de pături cu ciucurași, purtate de geto-daci ca mantii.
Și astăzi, unii ciobani, când se duc cu oile, își pun pe umeri o simplă pătură aspră, din lână groasă.
Există și dovezi arheologice, cum ar fi foarfecele pentru tuns oile, descoperit în cetatea geto-dacică de la Căpâlna, apoi oasele de oi descoperite între ofrandele aduse de geto-daci zeilor.
Asta se făcea în special primăvara, când începea anul agricol.
În concluzie, nu există nicio îndoială că oaia ocupa un loc foarte important în viața geto-dacilor.
Oaia, împreună cu capra și vaca, oferea și baza alimentației, pentru că, în trecut, carnea se consuma în cantitati mult mai mici decât acum.
Baza alimentației o constituiau laptele, branza, cerealele, legumele si fructele.
Oaia era oricum mai usor de crescut decât vaca și era foarte productivă. La fel si capra.
Carne se consuma mai rar, la sărbători, cu anumite ocazii, cel mai adesea având rol ritualic, căci animalul era sacrificat pentru zei.
Din pacate, astăzi ne-am îndepărtat de modul de alimentație sănătos al strămoșilor nostri, printr-un consum excesiv de carne.
Nicolae Iorga spunea că "am cucerit teritoriu cu oile".
Cele mai vechi modalități de creștere a oilor sunt nomadismul si transhumanța.
În cazul nomadismului, păstorii și oile pribegeau toată viața în căutare de pășuni, neavând o așezare stabilă, pe când în cazul transhumanței, păstorii se intorceau iarna sau în anul următor la așezările lor.
Cum oile se înmulțeau repede, era mereu nevoie de pășuni noi, așa începând deplasările cu turmele, nucleul de plecare constituindu-l Muntii Carpați.
Unele variante din ”Miorița” spun că ciobanii au ajuns la mare, dupa vreo două săptămâni de mers.
Distantțle mari nu erau o problemă, ciobanii din Carpați băteau cu piciorul peninsula Balcanică în sus și-n jos, iar Marea Neagră era aproape pentru ei.
De aceea, eu cred că marea din balade este de fapt Marea Adriatică, iar ei au colonizat de fapt Dalmația.
Dar să o luăm pe direcții de deplasare.
O parte dintre păstori au pornit spre nord, catre Pocuția, unde s-a format ulterior, prin secolul al XIV-lea, rasa polska owca gorska.
Altii au plecat spre nord-est și est, unde au găsit câmpiile întinse din regiunea actualei Ucraine.
Unul din locurile preferate pentru pășunat ale urmașilor păstorilor geto-daci a fost și Peninsula Crimeea, unde au rămas până la începutul Primului Razboi Mondial.
Nu mai este un secret nici faptul că unele rase de oi din Rusia provin din cele un milion de ovine confiscate de la oierii români acum un secol, cum este cazul rasei țigaia de Azov.
Deci, polonezii, ucrainenii și rușii datorează mult oilor noastre.
Dar nu numai ei.
Turcii se dădeau în vânt dupa oaia moldovenească, așa cum atesta Dimitrie Cantemir în "Descriptio Moldaviae".
E vorba de țusca, cum e numită țigaia în centrul Moldovei, pe care ei o considerau cea mai bună pentru carne și o luau inițial ca tribut, apoi o importau.
Au numit-o kivirgic si acum este considerată rasă de oi turcească. Asta s-a întâmplat însă mai târziu.
Cronologic vorbind, cred că păstorii noștri au ajuns mai întâi în Europa Centrală.
Notarul Anonimus al regelui Bela al III-lea al Ungariei îi atesta în Pannonia, în momentul venirii ungurilor, pe acești
"pastores romanorum". -
În Pannonia sunt câmpii mănoase și mulți păstori plecați din Carpați s-au stabilit aici.
Iernile erau mai blânde și exista iarbă și în sezonul rece.
Panonia a fost o "țintă" timpurie.
Pe parcursul veacurilor, dar mai ales în perioada în care Transilvania a fost inclusă în polul de putere al Imperiului Habsburgic, au avut loc mai multe "invazii" ale țurcanei în Pannonia, ocazie cu care s-a format rasa autohtona ungurească pe care specialistii o numesc hungarian zackel, adică,
țurcana ungurească.
Țigaia a devenit cigaja sau olah jun.
De asemenea, racka este considerată în Ungaria drept rasă autohtonă, fără însă a i se preciza originea.
Din Pannonia, unii dintre păstori au mers și mai departe, mult spre vest, către Raeția, în zona friulilor, în actuala Elveție, unde au lăsat vestigii ale trecerii lor chiar și în limbă.
Înseamnă că așa se explică asemănările extraordinare cu zona noastră și în limbă, și în tradiții, obiceiuri, obiecte, chiar și în...peisaje!...
Acolo unde păstorii geto-daci găseau un ținut asemănător cu cel de acasă, acolo prindeau rădăcini cel mai repede.
Trebuie să rținem că nu doar păstorul era cel care pleca împreună cu turma, ci întreaga sa familie, nevastă, copii, plus ajutoarele sale, adică o mică comunitate care ajungea să aibă, cu timpul și alte îndeletniciri.
Păstorul era un fel de "patriarh", șef peste comunitate, asemenea lui Abraham din Biblie, care împărțea dreptate, hotăra nunțile și înmormântările și asa mai departe.
Deci, e vorba de mici comunități care se deplasau și care, odată ajunse într-un loc, influențau locul respectiv, inclusiv lingvistic.
Asa au ajuns ciobanii geto-daci în Alpi!
E o explicație plauzibilă, pentru că asemănările lingvistice cu aria reto-romană nu se datoreaza doar elementului latin, ci merg mult mai în adâncime, la substratul (limba priscă, limba rădăcină a limbii latine, limba primordială a geților).
De pildă, în dialectul sursilvan din Alpi la miel se spune "tschutta", iar al nostru "ciuta" e recunoscut ca fiind cuvânt geto-dacic.
În friulană, la oaia care nu fată i se spune "sterpe", exact ca în română, unde "sterp" e cuvant geto-dacic, înrudit cu albanezul "shterpe", care înseamna același lucru.
Dar să reluăm traseul "expansiunii" oilor dacice.
Păstorii care s-au îndreptat mai departe de Maramureșul de Nord au dus la formarea rasei locale slovace valaska.
Slovacii sunt cinstiți si recunosc că oile lor sunt la origine oile păcurarilor din Maramures.
Spre vest, au fost împinși mai târziu istro-românii, care s-au stabilit în Peninsula Istria, la poalele Muntelui Mare, singurul munte din zonă.
Era firesc să caute tot zona de munte.
Ei au adus cu ei capra care se numeste acum istranska.
Istro-românii mai erau numiți de ceilalți și choban. -
(Referințe, Aurora Petan)
--- VA URMA ---
Există scenele de pe Columna lui Traian si Monumentul de la Adamclisi, unde apar oi in repetate rânduri, dar se poate vedea in unele scene și îmbrăcăminte făcută din lâna oilor - un soi de pături cu ciucurași, purtate de geto-daci ca mantii.
Și astăzi, unii ciobani, când se duc cu oile, își pun pe umeri o simplă pătură aspră, din lână groasă.
Există și dovezi arheologice, cum ar fi foarfecele pentru tuns oile, descoperit în cetatea geto-dacică de la Căpâlna, apoi oasele de oi descoperite între ofrandele aduse de geto-daci zeilor.
Asta se făcea în special primăvara, când începea anul agricol.
În concluzie, nu există nicio îndoială că oaia ocupa un loc foarte important în viața geto-dacilor.
Oaia, împreună cu capra și vaca, oferea și baza alimentației, pentru că, în trecut, carnea se consuma în cantitati mult mai mici decât acum.
Baza alimentației o constituiau laptele, branza, cerealele, legumele si fructele.
Oaia era oricum mai usor de crescut decât vaca și era foarte productivă. La fel si capra.
Carne se consuma mai rar, la sărbători, cu anumite ocazii, cel mai adesea având rol ritualic, căci animalul era sacrificat pentru zei.
Din pacate, astăzi ne-am îndepărtat de modul de alimentație sănătos al strămoșilor nostri, printr-un consum excesiv de carne.
Nicolae Iorga spunea că "am cucerit teritoriu cu oile".
Cele mai vechi modalități de creștere a oilor sunt nomadismul si transhumanța.
În cazul nomadismului, păstorii și oile pribegeau toată viața în căutare de pășuni, neavând o așezare stabilă, pe când în cazul transhumanței, păstorii se intorceau iarna sau în anul următor la așezările lor.
Cum oile se înmulțeau repede, era mereu nevoie de pășuni noi, așa începând deplasările cu turmele, nucleul de plecare constituindu-l Muntii Carpați.
Unele variante din ”Miorița” spun că ciobanii au ajuns la mare, dupa vreo două săptămâni de mers.
Distantțle mari nu erau o problemă, ciobanii din Carpați băteau cu piciorul peninsula Balcanică în sus și-n jos, iar Marea Neagră era aproape pentru ei.
De aceea, eu cred că marea din balade este de fapt Marea Adriatică, iar ei au colonizat de fapt Dalmația.
Dar să o luăm pe direcții de deplasare.
O parte dintre păstori au pornit spre nord, catre Pocuția, unde s-a format ulterior, prin secolul al XIV-lea, rasa polska owca gorska.
Altii au plecat spre nord-est și est, unde au găsit câmpiile întinse din regiunea actualei Ucraine.
Unul din locurile preferate pentru pășunat ale urmașilor păstorilor geto-daci a fost și Peninsula Crimeea, unde au rămas până la începutul Primului Razboi Mondial.
Nu mai este un secret nici faptul că unele rase de oi din Rusia provin din cele un milion de ovine confiscate de la oierii români acum un secol, cum este cazul rasei țigaia de Azov.
Deci, polonezii, ucrainenii și rușii datorează mult oilor noastre.
Dar nu numai ei.
Turcii se dădeau în vânt dupa oaia moldovenească, așa cum atesta Dimitrie Cantemir în "Descriptio Moldaviae".
E vorba de țusca, cum e numită țigaia în centrul Moldovei, pe care ei o considerau cea mai bună pentru carne și o luau inițial ca tribut, apoi o importau.
Au numit-o kivirgic si acum este considerată rasă de oi turcească. Asta s-a întâmplat însă mai târziu.
Cronologic vorbind, cred că păstorii noștri au ajuns mai întâi în Europa Centrală.
Notarul Anonimus al regelui Bela al III-lea al Ungariei îi atesta în Pannonia, în momentul venirii ungurilor, pe acești
"pastores romanorum". -
În Pannonia sunt câmpii mănoase și mulți păstori plecați din Carpați s-au stabilit aici.
Iernile erau mai blânde și exista iarbă și în sezonul rece.
Panonia a fost o "țintă" timpurie.
Pe parcursul veacurilor, dar mai ales în perioada în care Transilvania a fost inclusă în polul de putere al Imperiului Habsburgic, au avut loc mai multe "invazii" ale țurcanei în Pannonia, ocazie cu care s-a format rasa autohtona ungurească pe care specialistii o numesc hungarian zackel, adică,
țurcana ungurească.
Țigaia a devenit cigaja sau olah jun.
De asemenea, racka este considerată în Ungaria drept rasă autohtonă, fără însă a i se preciza originea.
Din Pannonia, unii dintre păstori au mers și mai departe, mult spre vest, către Raeția, în zona friulilor, în actuala Elveție, unde au lăsat vestigii ale trecerii lor chiar și în limbă.
Înseamnă că așa se explică asemănările extraordinare cu zona noastră și în limbă, și în tradiții, obiceiuri, obiecte, chiar și în...peisaje!...
Acolo unde păstorii geto-daci găseau un ținut asemănător cu cel de acasă, acolo prindeau rădăcini cel mai repede.
Trebuie să rținem că nu doar păstorul era cel care pleca împreună cu turma, ci întreaga sa familie, nevastă, copii, plus ajutoarele sale, adică o mică comunitate care ajungea să aibă, cu timpul și alte îndeletniciri.
Păstorul era un fel de "patriarh", șef peste comunitate, asemenea lui Abraham din Biblie, care împărțea dreptate, hotăra nunțile și înmormântările și asa mai departe.
Deci, e vorba de mici comunități care se deplasau și care, odată ajunse într-un loc, influențau locul respectiv, inclusiv lingvistic.
Asa au ajuns ciobanii geto-daci în Alpi!
E o explicație plauzibilă, pentru că asemănările lingvistice cu aria reto-romană nu se datoreaza doar elementului latin, ci merg mult mai în adâncime, la substratul (limba priscă, limba rădăcină a limbii latine, limba primordială a geților).
De pildă, în dialectul sursilvan din Alpi la miel se spune "tschutta", iar al nostru "ciuta" e recunoscut ca fiind cuvânt geto-dacic.
În friulană, la oaia care nu fată i se spune "sterpe", exact ca în română, unde "sterp" e cuvant geto-dacic, înrudit cu albanezul "shterpe", care înseamna același lucru.
Dar să reluăm traseul "expansiunii" oilor dacice.
Păstorii care s-au îndreptat mai departe de Maramureșul de Nord au dus la formarea rasei locale slovace valaska.
Slovacii sunt cinstiți si recunosc că oile lor sunt la origine oile păcurarilor din Maramures.
Spre vest, au fost împinși mai târziu istro-românii, care s-au stabilit în Peninsula Istria, la poalele Muntelui Mare, singurul munte din zonă.
Era firesc să caute tot zona de munte.
Ei au adus cu ei capra care se numeste acum istranska.
Istro-românii mai erau numiți de ceilalți și choban. -
(Referințe, Aurora Petan)
--- VA URMA ---
Comentarii
Trimiteți un comentariu