-- Doar ISTORIE ADEVĂRATĂ! --

       
            
-- Mareşalul Ion Antonescu -- 

 Acest mare patriot, născut în oraşul argeşean Piteşti, a fost şef al Statului Român (6 septembrie 1940-23 august 1944) într-o perioadă caracterizată atât de faptul că marile puteri au atentat la dăinuirea fiinţei noastre naţionale, cât şi de rigorile impuse de Al Doilea Război Mondial. 

În astfel de clipe grele, s-a dovedit a fi o personalitate militară de excepţie luptând cu eroism pe front pentru refacerea României Mari în etape. 

Când şi-a dat seama de eşecul politicii interne şi externe a regimului monarhic, şi-a oferit serviciile cu gândul de a-i apăra atât pe românii din teritoriile furate, cât şi pe cei subminaţi de alogeni în propria lor ţară. 

Astfel, dacă în interiorul ţării a încercat să promoveze un tip de stat de drept ce nu se baza pe nici o doctrină, ci pe obiectivul ”stării de necesitate”, ocrotindu-i pe evrei prin deportări, în exterior a orientat România în război împotriva U.R.S.S. 

Nu numai că a reuşit să recupereze teritoriile româneşti anexate forţat de sovietici, dar în discuţiile oficiale purtate cu Hitler şi Mussolini a pus şi problema recuperării Transilvaniei de la unguri. 

Din nefericire, fiind învins în război, în România s-a instaurat un regim ateu şi criminal de tip iudeo-bolşevic. 

Ca urmare, şeful Statului Român a fost implicat într-un proces al criminalilor de război, regizat de Moscova şi având girul regelui Mihai I. 

Tribunalul în cauză l-a judecat deci în numele U.R.S.S., nu al poporului român. 
A fost condamnat la moarte, alături de alţi membri ai Guvernului, prin execuţie armată.

 În timpul procesului, a spus:
 „Scump popor român, sunt mândru că m-am născut şi am trăit într-o naţiune… cu un trecut de multe ori milenar (…) Sunt onorat că am putut să lupt în patru războaie pentru onoarea ta, scump popor, pentru drepturile tale şi libertăţile tale. Sunt fericit să cobor şi să mă aşez, cu un minut mai devreme… alături de martirii şi luptătorii noştri de peste veacuri…” (16 mai 1946). 

Înainte de a fi executat, împreună cu alţi trei miniştri, cei patru au fost împărtăşiţi de preotul Teodor Totolici, duhovnicul închisorii militare Jilava, cel care a şi rămas lângă ei până când au fost duşi la stâlpii de execuţie. 

Toţi cei patru şi-au manifestat dorinţa că vor să stea cu faţa spre plutonul de execuţie. 

Şi, pentru că nu au murit nici după ce au fost împuşcaţi, comandantul plutonului s-a dus şi a tras cu revolverul în capul fiecărui condamnat. 
Execuţia a avut loc la închisoarea Jilava, iar sentinţa hotărâtă nu a fost niciodată motivată. 

Abia în 1997, în încercarea de a-i reabilita juridic, procurorul general al României a promovat recurs în anulare pentru unii condamnaţi ai regimului antonescian, dar doi evrei din Congresul S.U.A. i-au trimis o scrisoare preşedintelui Emil Constantinescu, concepută pe un ton autoritar şi categoric, arătând că Ion Antonescu a fost un criminal care s-a aflat „pe partea greşită a istoriei”. 

Recursul nu a mai fost finalizat, iar procurorul general a fost eliberat din funcţie. 

 Pentru demnitatea noastră, a românilor, este bine să înţelegem sensul înalt al sacrificiului mareşalului Antonescu şi îndemnurile din mărturia creştină pe care ne-a adresat-o prin Testamentul său: 
„Slujitorii Bisericii, mai mari sau mai mici, să fie pătrunşi, până în adâncul conştiinţei lor, de caracterul dumnezeiesc al ei şi de răspunderea neamului nostru. 
Oşteni, tezaur de putere şi mândrie, stâncă de piatră nebiruită, nu uitaţi, de la mic la mare, că sunteţi ieşiţi dintr-o brazdă stăpânită şi păstrată prin sânge şi în sânge. 

Împletiţi-vă şi înfrăţiţi-vă cu această brazdă, staţi înfipţi în ea şi fiţi pregătiţi să muriţi cântând pentru ea. 
Nu există putere în lume care să ne poată opri biruinţa, dar trebuie să ne pregătim, să suferim, să o merităm. 
 Munciţi, gândiţi, răbdaţi, tăceţi, încordaţi-vă, oţeliţi-vă şi aşteptaţi. Orice secundă pierdută în intrigă şi luptă poate să ne fie mortală.
Români, sus inimile! 

Comentarii