--- ADEVĂRATUL EMINESCU ---
PARTEA a VI-a
Eminescu însă nu se duce la "Carpaţii", ci la Capşa (care, la acea vreme, nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei S.U.A.), pentru că vroia să semnaleze lui Eugene Schuyler, ministrul rezident la Bucureşti (un mare prieten al României, pe care jurnalistul îl cunoştea personal), abuzurile guvernului.
Aici însă este abordat de alt complotist mason, ziaristul Gr. Ventura, cu care are o discuţie aprinsă şi care îi propune să meargă la Rege, la Cotroceni, apoi, la întoarcere îl lasă la băile Mitraşewski (era foarte cald şi Eminescu făcea baie aici zilnic), şi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică;
totodată, îi cheamă la faţa locului pe Simţion, Siderescu şi Ocăşanu de la Societatea "Carpaţii", aflată în imediata apropiere a băii.
Aceştia aduc cu ei o cămaşă de forţă, iar când soseşte Poliţia, intră cu toţii în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi îl duc la stabilimentul (sanatoriul) Şuţu, în jurul orei 19, unde avea deja rezervat un loc încă de dimineaţă.
Poliţia îi sigilează casa, iar Maiorescu îi "arestează" manuscrisele.
În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena, Ober Dobling.
Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu era nebun şi că medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement, dar în cele din urmă cedează, gândindu-se că era mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.
O lună mai târziu medicii austrieci îl declară sănătos.
Nimeni nu are, însă, interesul să îl readucă în ţară, cu atât mai puţin Maiorescu, dar cum medicul austriac Obersteiner îi cere în repetate rânduri să-l scoată din spital, unde nu-şi avea locul printre bolnavii psihic, Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia sub supravegherea lui Chibici (preşedintele Societăţii "Carpaţii"), chipurile "pentru a se reface".
La întoarcerea în ţară Eminescu îi cere în repetate rânduri lui Maiorescu să-i înapoieze manuscrisele, fără de care trebuia să-şi reia toată munca de la zero, dar acesta este de neînduplecat (după ani buni avea să le doneze Academiei, discutabil însă dacă în totalitate sau dacă distrusese ceea ce nu-i convenea), şi face tot posibilul să îl ţină departe de Capitală: este trimis, tot cu forţa, la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ, şi sechestrat aici din noiembrie 1886 până în aprilie 1887.
Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l "calma".
Eminescu ştie că este deţinut politic şi face eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa.
Privit, însă, ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică.
Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gh. Panu el scrie:
"S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă.
Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic. Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica".
Încearcă să fugă de mai multe ori şi, în cele din urmă, reuşeşte să obţină o mutare la Botoşani.
Dar... sub îngrijirea doctorului evreu Iszac!
Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: "sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă".
Acesta conţinea un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, anihilat, oprit de a mai publica în ziarele vremii. Evident, dr. Iszac, ca evreu, îl "iubea" mult: nu militase Eminescu împotriva încetăţenirii evreilor în România, nu le pusese în evidenţă defectele de caracter şi nu le demascase planurile?
(Bibliografie: "A doua viaţă a lui Eminescu" - N. Georgescu, "Dubla sacrificare a lui Eminescu - Th. Codrean)
--- VA URMA ---
PARTEA a VI-a
Aici însă este abordat de alt complotist mason, ziaristul Gr. Ventura, cu care are o discuţie aprinsă şi care îi propune să meargă la Rege, la Cotroceni, apoi, la întoarcere îl lasă la băile Mitraşewski (era foarte cald şi Eminescu făcea baie aici zilnic), şi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică;
totodată, îi cheamă la faţa locului pe Simţion, Siderescu şi Ocăşanu de la Societatea "Carpaţii", aflată în imediata apropiere a băii.
Aceştia aduc cu ei o cămaşă de forţă, iar când soseşte Poliţia, intră cu toţii în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi îl duc la stabilimentul (sanatoriul) Şuţu, în jurul orei 19, unde avea deja rezervat un loc încă de dimineaţă.
Poliţia îi sigilează casa, iar Maiorescu îi "arestează" manuscrisele.
În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena, Ober Dobling.
Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu era nebun şi că medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement, dar în cele din urmă cedează, gândindu-se că era mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.
O lună mai târziu medicii austrieci îl declară sănătos.
Nimeni nu are, însă, interesul să îl readucă în ţară, cu atât mai puţin Maiorescu, dar cum medicul austriac Obersteiner îi cere în repetate rânduri să-l scoată din spital, unde nu-şi avea locul printre bolnavii psihic, Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia sub supravegherea lui Chibici (preşedintele Societăţii "Carpaţii"), chipurile "pentru a se reface".
La întoarcerea în ţară Eminescu îi cere în repetate rânduri lui Maiorescu să-i înapoieze manuscrisele, fără de care trebuia să-şi reia toată munca de la zero, dar acesta este de neînduplecat (după ani buni avea să le doneze Academiei, discutabil însă dacă în totalitate sau dacă distrusese ceea ce nu-i convenea), şi face tot posibilul să îl ţină departe de Capitală: este trimis, tot cu forţa, la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ, şi sechestrat aici din noiembrie 1886 până în aprilie 1887.
Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l "calma".
Eminescu ştie că este deţinut politic şi face eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa.
Privit, însă, ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică.
Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gh. Panu el scrie:
"S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă.
Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic. Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica".
Încearcă să fugă de mai multe ori şi, în cele din urmă, reuşeşte să obţină o mutare la Botoşani.
Dar... sub îngrijirea doctorului evreu Iszac!
Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: "sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă".
Acesta conţinea un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, anihilat, oprit de a mai publica în ziarele vremii. Evident, dr. Iszac, ca evreu, îl "iubea" mult: nu militase Eminescu împotriva încetăţenirii evreilor în România, nu le pusese în evidenţă defectele de caracter şi nu le demascase planurile?
(Bibliografie: "A doua viaţă a lui Eminescu" - N. Georgescu, "Dubla sacrificare a lui Eminescu - Th. Codrean)
--- VA URMA ---
Comentarii
Trimiteți un comentariu