-- VALAHII, DESCENDENȚII DIRECȚI AI PELASGILOR-CIVILIZATORI AI
LUMII --
După retragera aureliană din sec. al III–lea e.n., unii asa-zis istorici au contestat drepturile românilor de a stapâni teritoriul pe care se află și azi, aducând, ca argument principal, inexistenta documentelor vreme de 1000 de ani.
Secolele urmatoare, al IV-lea si al V-lea sunt evident marcate de retragerea în munți si printr-o îndârjită luptă împotriva barbarilor atcatori, Geto-Dacii fiind organizati acum dupa legile gentilice, care, desigur, n-au anulat luptele pentru apărarea libertății-vieții, nici transhumanța de-o parte si alta a Carpaților n-a încetat vreo clipă.
Dovada este faptul ca Limba Româna este aceeași peste tot.
Romanii au ocupat doar un sfert din teritoriul dacic, dar nici limba dacilor si nici obiceiurile lor n-au fost cu nimic atinse. Geto-Dacii au ființat, fără întrerupere pe teritoriile originare; documentele doveditoare exista!
Sunt semnalați VALAHII în sec. al VI-lea, în vremea împaratului Iustinian-sub denumire de Lai-Lahi. În secolul al VIII-lea, mai precis, în anii 726-727, îi găsim menționați în documente de la Muntele Athos. Avem date cuprinse tot într-un manuscris de la același munte, care se referă la prezența Vlahilor aici si în sec al IX-lea respectiv anul 885, adica e vorba de secolul al IX-lea. Chiar înainte de anul 976-vezi Kedrenos- sunt mentionați Vlahii în anul 911 si apoi izvoarele documentare sporesc.
Vorbim deci de documente din sec al VI-lea, al -VIII-lea, al IX-lea, al X-lea al XI-lea ,al XII-lea; în secolele urmatoare date despre Valahi gasim în documentele vremii ale bizantinilor ,ale ungurilor, ori ale slavonilor si nu numai.
Venirea slavilor ne face sa ne punem întrebarea firească: de ce n-au ramas slavii în Nordul Dunării, dacă au gasit teritoriul liber, cum susțin unii cercetători?
Să nu le fi plăcut câmpiile întinse si mănoase, sau pădurile adânci, atât de bogate, ori poate apele si fluviul cu ieșire la mare? Adevărul este că au găsit aici o populație masivă, compactă care i-a împins peste Dunare și care a continuat să existe NEÎNCETAT, cunoscută de cei străini de neamul lor, ce-i înconjurau, sub denumirea de VALAHI.
Din antichitate si până târziu, în epoca modernă, ei sunt consemnați cu denumiri apropiate, în functie de aparatul fonator al vecinilor: aviii, lahii, laii volcae balaci, felahi, bolaci, bellovaci belioaci, blaci blasci placi palaci, blaceni, belcae, volcae, volsci, vlaqui, valach, valah, valahus, olah, olacz, walach, wlachos Și enumerarea ar mai putea continua.
Ne punem întrebarea fireasca: de ce au păstrat populațiile antice pâna la cele moderne aceste denumiri numeroase pentru VLAHI?
Raspunsul e dat, desigur, de marea putere de iradiere a acestei populații, care trebuie că a reprezentat o civilizație superioară. Istoricii, cercetatorii si-au pus, pe bună dreptate, întrebarea care este etimonul comun tuturor acestor etnonime.
Unii spun ca e imposibil a găsi acesta, altii se rezuma a declara ca termenul se constata pur si simplu la un moment dat. V.Kernbach (“Universul mitic al românilor”) spune “ca s-a afirmat ca termenul Vlah - Valah ar fi numele românilor medievali, dinainte de slavi si i s-a atribuit etnonimul germanic walach”.
Mai departe, același autor V. Kernbach declara ferm: “nu stim încă, cum se autodenumeau străromânii; etnonimul de azi e o generalizare târzie”.
Lucian Pavel (“Despre semnificația cuvântului VALAH”) consideră termenul valah, derivând din denumirea unui trib celtic(tot neam getic!), walh, cu adj. wal(a)his, welitsch - welsch, preluat de slavi. T
ermenul e mult mai vechi - îl întâlnim și la Caesar (“De bello galico”), cu forma Volcae, fiind numele unui trib celtic, spune acelasi autor român citat mai sus.
De fapt, credem noi, e vorba de triburi Daco-Geto-Pelasge din toata zona de Sud a Europei, pâna în Nordul Germaniei si în Nordul Africii, unde numele de walh, welisch welsch etc.sunt atribuite populatiilor ce vorbeau LINQUA PRISCA sau VULGATA (LIMBA BĂTRÂNĂ), LIMBĂ VORBITĂ DE TOATE NEAMURILE PELASGO-GETICE.
Noi consideram ca toate denumirile amintite au etimonul comun VALAH(US).
(referințe prof.Maria Ciornei)
După retragera aureliană din sec. al III–lea e.n., unii asa-zis istorici au contestat drepturile românilor de a stapâni teritoriul pe care se află și azi, aducând, ca argument principal, inexistenta documentelor vreme de 1000 de ani.
Secolele urmatoare, al IV-lea si al V-lea sunt evident marcate de retragerea în munți si printr-o îndârjită luptă împotriva barbarilor atcatori, Geto-Dacii fiind organizati acum dupa legile gentilice, care, desigur, n-au anulat luptele pentru apărarea libertății-vieții, nici transhumanța de-o parte si alta a Carpaților n-a încetat vreo clipă.
Dovada este faptul ca Limba Româna este aceeași peste tot.
Romanii au ocupat doar un sfert din teritoriul dacic, dar nici limba dacilor si nici obiceiurile lor n-au fost cu nimic atinse. Geto-Dacii au ființat, fără întrerupere pe teritoriile originare; documentele doveditoare exista!
Sunt semnalați VALAHII în sec. al VI-lea, în vremea împaratului Iustinian-sub denumire de Lai-Lahi. În secolul al VIII-lea, mai precis, în anii 726-727, îi găsim menționați în documente de la Muntele Athos. Avem date cuprinse tot într-un manuscris de la același munte, care se referă la prezența Vlahilor aici si în sec al IX-lea respectiv anul 885, adica e vorba de secolul al IX-lea. Chiar înainte de anul 976-vezi Kedrenos- sunt mentionați Vlahii în anul 911 si apoi izvoarele documentare sporesc.
Vorbim deci de documente din sec al VI-lea, al -VIII-lea, al IX-lea, al X-lea al XI-lea ,al XII-lea; în secolele urmatoare date despre Valahi gasim în documentele vremii ale bizantinilor ,ale ungurilor, ori ale slavonilor si nu numai.
Venirea slavilor ne face sa ne punem întrebarea firească: de ce n-au ramas slavii în Nordul Dunării, dacă au gasit teritoriul liber, cum susțin unii cercetători?
Să nu le fi plăcut câmpiile întinse si mănoase, sau pădurile adânci, atât de bogate, ori poate apele si fluviul cu ieșire la mare? Adevărul este că au găsit aici o populație masivă, compactă care i-a împins peste Dunare și care a continuat să existe NEÎNCETAT, cunoscută de cei străini de neamul lor, ce-i înconjurau, sub denumirea de VALAHI.
Din antichitate si până târziu, în epoca modernă, ei sunt consemnați cu denumiri apropiate, în functie de aparatul fonator al vecinilor: aviii, lahii, laii volcae balaci, felahi, bolaci, bellovaci belioaci, blaci blasci placi palaci, blaceni, belcae, volcae, volsci, vlaqui, valach, valah, valahus, olah, olacz, walach, wlachos Și enumerarea ar mai putea continua.
Ne punem întrebarea fireasca: de ce au păstrat populațiile antice pâna la cele moderne aceste denumiri numeroase pentru VLAHI?
Raspunsul e dat, desigur, de marea putere de iradiere a acestei populații, care trebuie că a reprezentat o civilizație superioară. Istoricii, cercetatorii si-au pus, pe bună dreptate, întrebarea care este etimonul comun tuturor acestor etnonime.
Unii spun ca e imposibil a găsi acesta, altii se rezuma a declara ca termenul se constata pur si simplu la un moment dat. V.Kernbach (“Universul mitic al românilor”) spune “ca s-a afirmat ca termenul Vlah - Valah ar fi numele românilor medievali, dinainte de slavi si i s-a atribuit etnonimul germanic walach”.
Mai departe, același autor V. Kernbach declara ferm: “nu stim încă, cum se autodenumeau străromânii; etnonimul de azi e o generalizare târzie”.
Lucian Pavel (“Despre semnificația cuvântului VALAH”) consideră termenul valah, derivând din denumirea unui trib celtic(tot neam getic!), walh, cu adj. wal(a)his, welitsch - welsch, preluat de slavi. T
ermenul e mult mai vechi - îl întâlnim și la Caesar (“De bello galico”), cu forma Volcae, fiind numele unui trib celtic, spune acelasi autor român citat mai sus.
De fapt, credem noi, e vorba de triburi Daco-Geto-Pelasge din toata zona de Sud a Europei, pâna în Nordul Germaniei si în Nordul Africii, unde numele de walh, welisch welsch etc.sunt atribuite populatiilor ce vorbeau LINQUA PRISCA sau VULGATA (LIMBA BĂTRÂNĂ), LIMBĂ VORBITĂ DE TOATE NEAMURILE PELASGO-GETICE.
Noi consideram ca toate denumirile amintite au etimonul comun VALAH(US).
(referințe prof.Maria Ciornei)
Comentarii
Trimiteți un comentariu