Sfîntul Soare şi Sfînta Lună vin din religia neamului nostru pe care o practicau strămoşii pînă au venit romanii şi au distrus statul get interzicîndu-le cultul crucii, iar legătura cu religia emeşilor(sumerienilor), dovedeşte că tradiţiile noastre populare sînt un depozit extraordinar de cultură, veche de peste şase milenii.
În Joimărel (Joia Mare) prin ogrăzile gospodarilor se aprind focuri astfel ca morţii acelei şatre să vină din lumea lor rece şi să se încălzească.
Tot la această dată, la cimitire se aprind focuri la morminte pentru a oferi morţilor căldură din lumina vie şi puterea reînvierii.
Mai avem în cultura populară pe Joimăriţa(Zoe + mărita) sau Zoica, duh protector al căsătoriei care veghează la trăinicia şi rodnicia familiei şi întărirea neamului.
În Ardeal, în multe colinde se găseşte refrenul ,,ziorel de zîuă” dovadă ce arată că în subconştientul colectiv Zoirel(Zoi) nu a dispărut nici după măcelul roman.
Într-un colind din Cluj se spune că Sfîntul Soare împreună cu sora lui(Sfînta Lună) păstoresc pe cer turma Domnului!
Tot aici se dă colindătorilor un colac mare umplut care are deasupra o cruce împletită din două şuviţe de aluat.
În spaţiile acestei cruci sînt aşezate opus două cruci mici şi literele O(om) şi T(tete: tată) din alfabetul geţilor.
Un colind din Oaş ne spune parcă în ciudă: ,,Două mere jucătoare, rupte de la Sfîntu Soare”.
Tradiţia este o referire fără echivoc la vechea religie a geţilor închinată lui Zoie, chiar dacă peste ea s-a pus eticheta creştină.
La ceremonialul de înmormîntare se folosesc colaci de forme speciale tot ca o amintire neştearsă a religiei strămoşeşti.
Sînt colacii în formă de opt care au pe extremităţile lungimii spirala vieţii, iar la capul mortului o lumînare făcută în spirală arde pînă se termină.
Un alt colac are forma unui S mai desfăcut iar ambele forme se găsesc identic în alfabetul get.
Însă liftele, ca aprigi hulitori urlă că ţinutul strămoşilor noştri era o cumplită sălbăticie pînă la venirea romanilor, care cică s-au silit ei să ne aducă pe calea cea bună, chiar cu sabia, dar nu au reuşit, pentru că sîntem un popor nevolnic!
Sînziene, sărbătoarea neamului geţilor la 24 iunie, este o împlinire a vegetaţiei ajunsă în pîrg.
Bobul de grîu se umple, fructele se formează, plantele de leac sînt bune de strîns pentru tămăduire.
La această dată, spune tradiţia geţilor(rumunilor) că prin poarta veşniciei, marile energii creatoare curg pe pământ aducînd lumină şi viaţă.
Este marea revărsare a creaţiei de început unde OMUL și NATURA sînt uniţi prin credinţa în sfînta cruce şi a respectului pentru cei ce vor veni.
Numele sărbătorii vine din cuvintele Sin ca duh al naşterii şi regenerării naturii precum şi a neamului omenesc sau sfînt după vorbirea veche şi Zien, duhul protector al căsniciei, fertilităţii, vegetaţiei şi al sănătăţii mintale la geţi dar şi la emeşi.
În această zi, femeile măritate se prind într-o horă ca simbol al darului fertilităţii neamului geţilor şi a nemuririi spiţei lor pe aceste meleaguri.
Feciorii fac roţi mari din paie cărora le dau foc şi le aruncă în vale ca simbol al curgerii implacabile a destinului(roata vieţii) în nemurire.
Îngerii de pe tăbliţele geţilor ţin în mînă roata vieţii pe care soarta a hărăzit-o fiecărui individ.
Cu această dată încep sărbătorile de vară şi care sînt legate direct de solstiţiu pentru că neamul nostru fiind sedentar avea toată existenţa legată de energiile dătătoare de viaţă ale soarelui.
La partea opusă avem ziua de 24 decembrie legată de solstiţiul de iarnă cu care încep sărbătorile de iarnă.
Din iunie pînă în decembrie lumina zilei scade, vegetaţia se împuţinează şi miracolul vieţii ca dar al creaţiei trece în aşteptarea rece a nemorţii.
În noaptea de 24 decembrie în vechiul cult străbun al crucii, oamenii erau chemaţi să vină să i-a lumina care s-a născut ca dovadă că va începe un nou ciclu al vieţii.
Sărbătoarea dovedeşte că sîntem aici înrădăcinaţi de peste 6000 de ani, iar dacă ne-am păstrat tradiţia religioasă şi culturală cu atîta îndîrjire cu certitudine că nici limba nu am uitat-o aşa cum o dovedeşte chiar numele ei!
În religia geţilor sfîntul Zoe nu se identifică cu luna de pe cer pentru că în scrierile de pe tăbliţe ei folosesc termenul de loneo sau luno pentru corpul ceresc.
Duhurile din mitologia emeş avea mai multe apelative, iar Zoen mai era invocat şi cu numele de Sara, cu sensul de răsărit al lunii.
În onomastica noastră avem prenumele Sînzien pentru băieţi şi Sînziana pentru fete!
Religia neamului nostru străbun dar şi al emeşilor era o religie solară dar nu idolatră ci bazată pe entităţi spiritual-energetice/duhuri justificînd lipsa statuilor de cult în ambele culturi.
Religiile au în ritual apa vieţii ca formă materială de nemurire, îngerul păzitor şi oastea de îngeri, iar ca simbol al sacrului este crucea cu braţele egale înscrisă în cerc sau liberă şi steaua cu şase colţuri sau şase raze aşa cum apare în lăcaşul religios de la Şimca Mare.
--Constantin Olariu Arimin --
-- VA URMA --
Comentarii
Trimiteți un comentariu