-- MIRCEA CEL MARE --

                      -- MIRCEA CEL MARE -- 

   Raţiunea pentru care adepţii lui „cel Bătrân” se îndârjesc să impună denumirea dată de cronicarul fanariot Radu Caridi din Popeşti, alias Radu Popescu, denumire la care s-a oprit cândva şi Dimitre Onciul, după ce întâii noştri istorici de talie şi recunoaştere internaţională, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi A. D. Xenopol l-au numit invariabil MIRCEA CEL MARE, este străvezie. 

   Într-adevăr, Mircea cel Bătrân nu spune nimic. 

În vreme ce numindu-l pentru prima oară într-un act al său „bătrânul Mircea voievod cel Mare” Matei Basarab îl rânduia în istorie, cronologic, înaintea purtătorilor aceluiaşi nume veniţi după el, dar totodată îi fixa chipul în ochii posterităţii, aşa cum i-a apărat celui vrednic el însuşi de o asemenea cinstire, şi cum avea să le apară genialului B. P. Hasdeu şi autorului celei dintâi istorii monumentale a românilor. 

 Persoana şi domnia lui Mircea cel Mare au hotărât cum se vor alege apele într-o istorie devenită catastrofică pentru această parte de lume. 
Şi căreia nu i-au putut face faţă decât românii. 
Ei au reuşit să realizeze o coaliţie cu singura mare putere creştină din acest spaţiu al Europei centrale şi sud-est europene: regatul ungar, condus de un rege german care avea să devină şi împăratul Occidentului. 

Cei doi au reuşit, mână-n mână, să oprească pe întemeietorul Imperiului Otoman să ajungă la Roma, din care dorise şi declarase că vrea să facă centrul şi capitala imperiului său născând, aşa cum ne-a lăsat mărturie cronicarul francez contemporan Jean Froissart. 

Ceea ce, dacă ne uităm bine, ar fi oprit ceasul istoriei şi pentru Italia ca pentru ţările balcanice, zădărnicind astfel Renaşterea. 

Mircea cel Mare a reuşit să facă din Ţara Românească o reală mare putere a vremii sale, capabilă să decidă configuraţia acestei părţi de Europă pentru o jumătate de mileniu, prin evitarea sorţii Peninsulei Balcanice şi prin implicarea directă şi continuă în destinul ei, ajutând-o secole în şir să reziste şi să supravieţuiască în ipostaza sa creştină, şi să renască în epoca modernă. 

 Ceasul istoriei românilor n-a încetat să bată atunci când, unul după altul, s-au oprit cele ale Bulgariei, Bizanţului şi Serbiei. 

Nici pe vremea lui Baiazid, nici a marilor săi urmaşi, culminând cu Soliman Magnificul. 

Acesta a reuşit să lichideze şi să împartă cu Europa Apuseană Regatul Ungar, pe care domnul românilor reuşise să-l antreneze, în urmă cu un secol şi jumătate, în acea coaliţie de care s-a lovit şi s-a oprit avântul cuceritor al sultanului ce visase Roma. 

Această victorie capitală, această separare a apelor de la nord şi sud de Dunăre, care s-a dovedit definitivă, a fost moştenirea supremă şi cel mai preţios dar lăsat urmaşilor, de cel ce s-a dus, în ziua de 31 ianuarie 1418, să aştepte la Cozia învierea de apoi şi viaţa veacului ce va să vie. 

 Această moştenire şi acest dar ne-au permis să avem şi să putem scrie azi o istorie ale cărei dimensiuni se văd pare-se mai bine de aici, de la Dunăre, poate şi fiindcă acum şase veacuri şi jumătate Mircea cel Mare a fost domn pe amândouă malurile ei, peste acea Podunavie rămasă în titulatură şi când încetase să mai fie o realitate. 
 Valahia lui Mircea cel Mare: 

   Din păcate, istoria lui Mircea cel Mare a fost scrisă, de la o vreme, PE DOS de cum a fost. 
Şi sunt încă unii, care ţin cu dinţii (cum se spune), de această manieră, pentru ca nu cumva neamul românesc să-şi regăsească în zilele noastre puterea care i-a permis cândva marelui domn să aşeze cursul istoriei pe făgaşul croit atunci împreună cu cei peste care a fost pus conducător de însuşi Marele Regizor al treburilor lumii pe care a creat-o. 

 Dar este de datoria celor ce mai putem spune, noilor generaţii, adevărul despre istoria noastră, să o facem. 

Să le vorbim despre faptul că în centrul istoriei adevărate a lui Mircea cel Mare s-a ridicat, ca un masiv central care a configurat şi a dominat întregul relief al epocii şi a decis viitorul, înfruntarea decisivă dintre români şi acea nouă ordine islamică, adusă peste Europa de sultanul întemeietor al celui mai longeviv imperiu, după cel roman, continuat de cel bizantin. 

 Această înfruntare a avut loc la 17 mai 1395, după ce sultanul, venit în fruntea celei mai puternice armate din câte trecuse Dunărea de la împăratul Traian, şi în care şi-a adus pe trei dintre vasalii sud-dunăreni cu oştile lor, fusese luat în primire la Dunăre de voievod cu oastea sa de elită, care nu trecea de 10.000 de luptători, a fost purtat printr-o retragere strategică pe un pământ pustiit, şi din care fuseseră duşi la adăpost cei nepurtători de arme (cum citim la Chalcocondil) până acolo unde – potrivit spusei unui cronicar turc – a avut munţii în spate şi apele Argeşului curgând într-un teren râpos (de unde Rovinele cronicii sârbeşti) adică la nord de Curtea de Argeş. 

Aici, sultanul a dat cu ochii de cea mai mare realizare a domnului român în cei nouă ani de domnie de până atunci: Oastea cea mare, în care era strânsă toată suflarea capabilă să mânuiască arma. 

Şi care, după calculele demografilor, putea ajunge până la 40.000 de oşteni, adică tot atâţia cât putuseră număra cei cu care venise sultanul în această cea mai mare întreprindere militară a sa de până atunci.

 Această – cel puţin – egalitate de forţe, la care s-a adăugat forţa morală a unei întregi societăţi, închegate deja în ceea ce devenise o ţară hotărâtă să lupte pe viaţă şi pe moarte, explică modul în care s-a desfăşurat şi cum s-a terminat această înfruntare, care va fi consemnată doi ani mai târziu, la Paris, de Philippe de Mézières, într-o lungă epistolă adresată, după Nicopole, tatălui celui căzut acolo prizonier lui Baiazid. 

 Arătând, cu realism, raţiunile puterii otomane şi amintind de sacrificiile cu care turcii au trebuit uneori să-şi plătească victoriile, el menţiona moartea la Kosovopolje a sultanului Murad I, tatăl lui Baiazid. 
După care imediat scria: „De asemenea şi fiul său, Baiazid, au trecut cam trei ani de atunci, a avut o altă bătălie, contra românilor, în care a fost înfrânt cu desăvârşire (desconfis a plein) şi a pierdut în jurul a 30 000 de turci, care au murit în bătălie. 
Dar şi o mare mulţime de creştini de asemenea au pierit”. 

 Este ceea ce, puţin după aceea, va fi consemnat şi într-o cronică bizantină atribuită  lui Ioan Chortasmenos, ajunsă până la noi în versiunea slavonă pe care, la 1620, Mihail Moxa a tradus-o și integrat-o în cea dintâi istorie universală în limba română 
”De-nceputul lumii dintâi.” 

Aici se citesc aceste rânduri, care l-au inspirat pe Mihail Eminescu să scrie prima parte din Scrisoarea III: 
 „De-acii se rădică Baiazit cu turcii spre rumâni, deci se loviră cu Mircea voevod. Şi fu războiu mare, câtu se întuneca de nu se vedea văzduhul de mulţimea săgetelor, şi mai pierdu Baiazit oastea lui cu totul, iară paşii şi voevozii periră toţi. Atunci peri Constantin Dragovici şi Marco Cralevici. Aşa de se vărsa sânge mult, cât era văile crunte [adică înroşite de sânge]. Deci se spăre Baiazit şi fugi de trecu Dunărea. Şi puse socotitori pre toate vadurile, şi prinse pre Şuşman, domnu Şcheilor, de-l tăe, ani 6903 [1395]: atunce luară turcii ţara Şcheilor cu totul”. 

 Cum i-a apărut „chipul lui Mircea” unuia dinte cei mai iluştrii oameni din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi primul sfert al celui de al XVI-lea, umanistul german Johann Heidenberg zis Trittemius (1 februarie 1462 – 13 decembrie 1516), a descoperit în 1986 academicianul Şerban Papacostea, în cronica acestuia scrisă în latineşte şi unde, istorisind lupta de la Nicopole, acesta a scris [în traducerea istoricului român]: 
 „Cum s-a iscat ceartă între principi care dintre ei să preia comanda celorlalţi, părerea lui Sigismund a fost că trebuie numit în frunte unul dintre cei care şi să fi cunoscut moravurile şi obiceiurile duşmanilor şi să fi luptat înainte cu ei. Şi de aceea l-a numit comandant al oştii pe principele Ţării Româneşti, bărbat viteaz activ şi puternic, care, luptându-se în mai multe rânduri cu turcii, a triumfat în chip glorios asupra lor”. 

 Era arătat mai departe refuzul cavalerilor apuseni şi consecinţa lui, bine cunoscută. 
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cel mai înalt elogiu de care s-a bucurat vreodată domnul român i-a fost adus de cel mai mare dintre istoricii adversarilor, şi cel de la care deţinem cea mai amplă şi mai exactă istorie a confruntării din primăvara anului 1395, desigur cu estomparea, pe cât i-a fost cu putinţă, a rezultatului. 

Este vorba de Şem-Seddin Ahmed bin Suleyman Kemal paşa-zâde, pe scurt Ibn Kemal, înalt demnitar din timpul domniei lui Suleyman Magnificul şi anume mare muftiu începând din 1525 şi până la moartea sa, în 6 aprilie 1535. 

Îi aparţin spusele despre domnul român, care, conform traducerii : „era cel mai vestit dintre principii ţărilor ghiaurilor ce erau în vremea sa”. 
 Cuvinte din care turcologul german Lövenklau – Leunclavius avea să facă mult citatele „Vir inter christianos fortissimus et acerrimus”. 
Acest acerrimus însemnând şi pătrunzător, ascuţit, energic, îndârjit. 

 Atunci când, în vremea lui Matei Basarab, va fi alcătuit Letopiseţul Ţării Româneşti (titlu scris pe cotorul manuscrisului de la Neamţ, copiat în 1735 de Florea logofătul şi conţinând prima Cronică a Ţării Româneşti, tradusă şi în arabă de Macarie Zaim) autorul rămas anonim a consemnat laconic, dar concludent: „Mircea voevod bătrânul. Acesta au avut mare războiu cu Baiazet sultanul. Făcutu-s-au acel război pre apa Ialomiţei. Biruit-au Mircea vodă pe turci şi făr de număr au perit, trecând Baiazet Dunărea fără vad. Şi alte multe războae au avut cu turcii”. 

 De remarcat ironia cu care a evocat alungarea sultanului peste Dunăre. 
Este ceea ce conştiinţa istorică românească şi o parte din conştiinţa internaţională a reţinut până în secolul al XVIII-lea despre Mircea cel Mare. 

 Începând din acest secol, a intervenit însă un şir întreg de entorse, care au dus la schimbări în această imagine, până la a o întoarce în contrariul ei. 
Începând cu cronicarul Radu Popescu, al domnului fanariot Nicolae Mavrocordat şi până la apariţia, în zilele noastre, a unor autori de texte pentru care obiectivul principal este identic, şi la noi, cu ceea ce reperau cei ce au publicat numărul din „Le Figaro magazine” de sâmbătă 25 august 2012, cu titlul pe copertă: ”Qui veut casser l’histoire de France?”...adică...CINE DOREȘTE SĂ DISTRUGĂ ISTORIA ROMÂNEASCĂ?!

 De la o vreme au devenit vedete la noi tocmai cei care vor să sfărâme Istoria României. La moartea celei mai ilustre şi mai active dintre aceste vedete, distrugătoare de istorie românească,  pe care Dumnezeu îl va ierta, dar neamul românesc niciodată, domnul ..Mihai Şora n-a scăpat prilejul să-l declare „cel mai îndemânatic scriitor al minusculei noastre istorii”!!!... 

 Era firesc deci să ne aşteptăm ca Mircea cel Mare să devină ţinta unei veritabile tentative de demolare. 
I-au fost consacrate în acest scop două articole în cea mai răspândită şi mai luxoasă revistă de istorie, în afara celor scoase de instituţiile specializate: „Historia” domnului Ion Cristoiu, cu numerele 1 din ianuarie 2016 şi 1 din ianuarie anul acesta. 

Suntem, de aceea, puşi în situaţia de a face din acest an mai mult decât un an comemorativ închinat acelei personalităţi a istoriei noastre, căreia îi datorăm posibilitatea de a sărbători, la sfârşitul anului, un veac de la înfăptuirea României Mari. 

 Trebuie să facem din el şi anul unei depline limpeziri cu adevărurile marii noastre istorii, faţă de care nu doar domnul Şora se dovedeşte orb, din fire ori din poruncă. 

Pentru ca această istorie adevărată să ne întărească în confruntarea cu ceea ce ne este dat să trăim, şi să îndreptăţească dorinţa de a ne făuri acel „proiect de Românie” de care prea mulţi nu ne mai cred în stare. 

 Dar chipul lui Mircea, aşa cum ne apare de aici, de la Dunăre, şi istoria lui, sunt oglinda în care ne vom regăsi pe noi înşine, cei adevăraţi, cei în stare să ducem mai departe această istorie, fie şi într-o lume cu mult mai primejdioasă decât aceea înfruntată de români acum şase secole. 

 Şi nu este nicio exagerare în a considera că supremul drept la cinstire din partea noastră este de a-l socoti pe Mircea cel Mare părintele acelei Românii făcută posibilă de el şi pregătită de înaintaşii noştri veacuri de-a rândul, spre a fi înfăptuită, cu ajutorul lui Dumnezeu, acum foarte aproape de un veac. 

 Prof. univ. dr. Dan Zamfirescu