--- LACRIMA ZILEI...---

                    -- PLÂNSUL ZILEI...-- 
M-a bușit plânsul instantaneu când m-am trezit cu fotografia asta sub ochi. 
 Și mi-am amintit că, uitându-mă ieri, întâmplător, 5 minute la știri, privind puhoaiele de ape rupând poduri și case n-am avut nicio reacție. 
 Ba da, am avut una: așa merităm! 

Distrugem, ucidem, stricăm, consumăm. 
 Tot. 
 Orice. 
 Oricum. 
 Avem drepturi și mai tot vrem. 

 De răspuns nu vrem să răspundem pentru nimic, ridicăm din umeri că suntem prea mici, că e prea greu, că nu putem lupta, că mai marii fac și dreg. 

 Însă nepăsarea și ne-simțirea fiecăruia dintre noi, picătură cu picătură, zi de zi, fac posibile toate montruozitățile pe care le lasă în urmă-i omenirea. 
 Oricare din gesturile noastre ca specie ucide orbește, cu consecințe greu de închipuit. 

 Nu știm ce mâncăm, prin ce iad trec ființele care ne ajung hrană pe masă. 
 Nu știm cât rău facem cu fiecare tonă de petrol, cărbune, ciment, apă, lemn consumate. 
 Nu, nu sunt lucruri necunoscute. 
Nu ne pasă, nu vrem să știm! 
 Ni se cuvine tot și nu vrem nici să plătim, nici să muncim pentru privilegiul de a trăi pe planeta asta. 

 Nu ne iubim nici pe noi, nici între noi, cum să ne pese de ea? 

Vrem confort, vrem să ne trăim nestingheriți lenea, neștiința, nepăsarea, lașitatea cu care spunem - ce să fac doar eu, singur? 

Aici nu e doar casa noastră, e casa unor milioane și milioane de alte ființe vii. 
 Infinit mai multe decât noi și cu siguranță mult mai evoluate și prețioase pentru echilibrul vieții decât noi. 
 Pentru că ele nu tulbură cu absolut nimic raiul în care ne-a fost îngăduit să trăim. 
 Împreună. 
Egali. 
Doar egali. 
 Altfel, doar noi, lăfăindu-ne lacomi în talgerul nostru de balanță, după ce am înghesuit în celălalt tot restul lumii vii, n-avem nicio șansă. 
 Pentru că Natura nu va permite niciodată distrugerea unei planete pentru supraviețuirea unei singure specii. 
 Iar Natura nu greșește niciodată.

(Anca Constantin)