--- Despre CRĂCIUN ---
Poporul nostru Geto-Dac (dacii erau GEȚII din zona carpato-balcano-danubiano-pontică) are nu numai o vechime si o permanență multimilenară pe aceste locuri, ci și o cultură populară cu adânci rădăcini în timp si ramificații în spațiu.
Solstitiul de iarnă are loc cu câteva zile înainte de 25 decembrie. Pe 22 decembrie este cea mai scurta zi a anului, apoi ziua începe ușor să crească, deci era normal pentru ”păgâni” să desemneze această dată ca ziua nașterii sau “renașterii” SOARELUI.
În secolul IV, atunci când Imperiul Roman a adoptat creștinismul, majoritatea religiilor celebrau nașterea zeilor lor pe 25 decembrie (vezi Horus, Mitra, Dionis, Attis, Krishna).
Originea Crăciunului este confundată de cele mai multe ori cu sărbătoarea creștină a nasterii lui Iisus Hristos.
Povestea Craciunului își are însă, rădăcinile foarte adânci, în culturi așa zis păgâne, cu milenii întregi mai vechi decât creștinismul.
Pe 25 decembrie era sărbătorită cu mare fast ziua nașterii SOARELUI.
În Roma Antică, în apropiere de 25 decembrie avea loc o sărbătoare numită SATURNALIA, una din cele mai mari sărbători ale anului (invicti natalis de invincibil soare).
În cadrul acesteia, romanii îl celebrau pe zeul Saturn. Sărbătoarea începea pe 17 decembrie, ținea până pe 23 decembrie și era caracterizată de OFERIREA DE DARURI, ospăț, cântări.
Preoții lui Saturn cărau coroane de crengi veșnic verzi în timpul procesiunii în cadrul templelor păgâne.
Alegerea datei de 25 decembrie pentru sărbătorirea Crăciunului a fost adoptată abia în anul 350 după Hristos, de către Papa Iulius I, care a incercat astfel sa facă trecerea mai ușoară a romanilor de la vechea religie politeistă la creștinism.
Mai multi specialisti în istorie, etnografie sau lingvistica, printre care si Densusianu, Alexandru Graur sau Alexandru Rosetti arata ca apelativul Crăciun derivă din latinescul ”creatio”, ceea ce înseamnă creatie.
Totodata, acestia arată că aceeași semnificație o avea și la Geto-Daci, aceea de creație.
CRĂCIUN ÎNSEMNA CREAȚIE!
Etnograful Petru Caraman considera ca a fost vorba de un zeu SOLAR, comun popoarelor indo-europene, cu aceleași veleități de CREATOR.
Iata cum marcau Crăciunul vechile popoare ale Europei, la fel cu Geto-Dacii, unde FOCUL era elementul central.
În primul rând se ardea butucul în noaptea Ajunului, obicei întâlnit la celti, germani, slavi sau geto-daci.
Apoi rotile de foc erau aruncate la vale de pe coline, un obicei foarte raspândit în trecut la germani si valahi, ramas chiar si in anumite zone ale Romaniei de azi.
În legendele populare, Moș Crăciun este strămoșul Neamului păstorilor Geto-Daci, sau MOȘ ARIMIN, cum scrie pe tablitele de aur de la Sinaia.
La Crăciun se coceau Crăciuneii și se mai coc în unele zone din Geto-Dacia (vezi ZONA MOLDAVĂ).
Crăciunelul reprezenta ENERGIA INFINITĂ A CULTULUI SOLAR, a Luminii.
CRĂCIUNELUL, ÎN FORMĂ DE OPT PE ORIZONTALĂ, SIMBOLUL INFINITULUI, REPREZINTĂ INFINITUL ENERGIEI CREATOARE!
Pentru a atrage prozeliți si a face mai usoara tranziția, Crăciunul a fost ”creștinizat”.
El a fost inclus în povești creștine, precum cea în care Crăciun ar fi fost un cioban... rău la suflet care a refuzat să o primeasca pe Fecioara Maria să nască în stâna sa.
Primită de soția acestuia pe ascuns, Maria a născut.
Răzbunător, Crăciun ar fi încercat sa-și ucidă soția, dar i-au fost tăiate mâinile ca prin minune.
Automat, Fecioara Maria a facut o minune si a lipit mâinile ciobanului Crăciun.
De atunci, Crăciun îmbunat a împărțit cadouri în special nevoiașilor.
Craciunul creștin ar fi început sa apară abia odată cu secolul al IV lea e.n. si a devenit o continuare a sărbatoririi sfântului Nicolae.
Cei mai multi dintre ignorantii neinformați corect, cred că Iisus s-a nascut pe 25 decembrie, fapt pentru care sărbatorim Crăciunul cu atâta fast.
Nimic mai aberant, până și in mediul bisericesc se recunoaște faptul ca data nașterii `mântuitorului` este necunoscută.
Procesul cu Mos Crăciun a fost un amalgam de obiceiuri si credințe din surse diferite.
BRADUL DE CRĂCIUN este, la rândul său, element pagân, fiind un mod de consacrare a unui arbore sacru, în special la germani.
În mitologia noastră populară, Arborele Cosmic este Bradul care, a fost si ramâne prezent în toate riturile de trecere ale țăranului, de la naștere si pâna la moarte, în datinile ce țin de ciclurile calendaristice, a sărbătorilor fixe sau mobile.
Fiind un „personaj” important în folclorul național, ca un tovarăș de viață, e amintit în legende, balade, basme, colinde, proverbe, strigături și în toate creațiile spirituale legate de străvechiul fond mitologic.
Marele etnograf, profesorul Romulus Vulcănescu, face un rezumat al tuturor ritualurilor în care este inclus BRADUL:
„ ca arbore de naștere, de înfrățire simbolică între noul născut si un braduț ... ca arbore de nuntă care ține loc de mire în prenunta sau nunta mortului, „simulacrul bradului” sau stâlpul de nuntă folosit în ritul public al urcării pe stâlp pentru a lua din vârf însemnele nunții, năframa, smocul de busuioc și plosca cu vin si a le înmâna miresii.
Ca arbore fertilizator împlantat între pomii fructiferi, ca arbore de bun augur în colindele invernale, ca arbore de judecată (bradul de juramânt si bradul justitiar), ca arbore funerar pus la capul mormântului si care ajută în marea trecere a sufletului peste Apa Sâmbetei sau Marea Neagra, ca arbore de pomană substituit printr-un pom fructifer; ca stâlpi de armidean si ca monument stilimorf, coloana cerului, în jurul căreia gravitează o bună parte din daimonologia, semideologia si erologia mitica”.
COLINDUL este o neprețuită zestre spirituală, pe care o mostenim din moși-strămoși. Din vremuri vechi, colindele, datinile si obiceiurile noastre de Crăciun au fost o adevărată școală de virtuți morale, întărind simțămintele de frățietate si de bună înțelegere. Suntem singurul popor de pe glob, care are colinde. În zilele noastre colindul copiilor s-a degradat ca semnificatie, invadând orasele, mijloacele de transport în comun, unde a căpaătat, din păcate, aspect de cerșetorie. În zonele rurale, colindul copiilor păstrează încă frumusețea si emoția de altădată, cetele de colindători mergând pe ulițe si cântând ''Noi umblam sa colindam''.
În unele zone ale țării se pastreaza tradiția ca tinerii, care colindă sa fie îmbracati în costume populare.
Colindele sunt adaptate de colindători la situatia celor în fata cărora le cânta, adresându-se unor membri ai familiei sau ai comunitatii: colind de copil mic, de fata mare, de flacau, de cioban, de vânator, de pescar, de marinar, colind de viteaz, de familie, de însuratel etc.
Colindele au fost în mare parte acaparate de tăvălugul religios, care abate atentia de la Crăciun spre ficțiunea nașterii personajului Iisus: ''În drum spre Vicleim'', ''Nasterea domnului'', ''Vestirea pastorilor'', ''Închinarea pastorilor", ''Pornirea magilor dupa stea'', ''Închinarea magilor'' si colindele sfintilor aferenti.
Colindele ADEVĂRATE sunt foarte vechi, precrestine, nu se referă deci la nașterea lui Iisus ci, în realitate, sunt balade (Miorița a fost la origine colindă si în Ardeal așa a rămas pâna azi).
Ele, considerate sacre, aveau un statut cu totul aparte față de restul folclorului.
Initial se cântau la Solstitiul de iarna, celebrând victoria LUMINII asupra întunericului.
ADEVĂRATUL COLINDAT se desfășoară în seara și noaptea de Crăciun.
Colindătorii se adună în cete bine rânduite.
Colindatorilor propriu-ziși li se alatură câțiva flăcăi cu sarcina să poarte, în saci si traiste, darurile primite.
Pe vremuri, fiecare ceată putea să ia la colindat numai o anumită parte a satului, având grijă să nu pătrundă in zona ce se cuvenea alteia.
Odata intrați in curtea casei, colindătorii își deapănă repertoriul înaintea membrilor casei, adunați în prag.
Cântecele sunt intotdeauna insotite de dansuri.
Dupa ce cântecele si dansurile din fața casei s-au terminat, gazda își invită colindătorii în casă.
Aici, înainte de așezarea la masă pentru ospățul comun, vătaful cetei poruncește să se cânte alte cateva colinde.
Numarul colindelor depinde în mare măsură de rangul gazdei si de belșugul de daruri pe care ea urmează să le ofere colindaătorilor.
Unei singure melodii ii pot corespunde mai multe texte (versiuni locale, varianta laica sau crestina)
Odata cu oficializarea creștinismului, acesta nu a interzis praznicele anterioare, foarte puternic înrădăcinate în traditie, interzicere ce ar fi dus la respingerea noii religii si ar fi provocat mari tulburări, ci le-a „crestinat”, si-a altoit propriile sărbători pe trunchiul celor vechi.
În paralel, au început sa apară cântecele de stea, cele care se referă strict la evenimentul sărbatorit, la `nasterea mântuitorului`.
Repertoriul acestora s-a tot îmbogatit în decursul veacurilor, în detrimentul VECHILOR COLINDE.
Neînregistrate, acele cântece AUTENTICE, de demult, s-au pierdut.
În multe colinde strămoșești este amintit LER împărat si apare refrenul `Lerui-Ler` pentru cinstirea memoriei imparatilor Galeriu cel Batran si Galeriu cel Tanar, care au schimbat denumirea Imperiului Roman in IMPERIUL DAC.
Acesta este de fapt cel mai de seamă act istoric la sfârșitul sec. III și începutul sec. IV. Dimitrie Cantemir relateaza ca ” Ler, Aler Domnul ” rezultă din: (Ga)Ler(Ius) Aler(Ius) Dominus (imperator).
Este un argument în plus pentru identificarea celor doi Galerius cu ” Ler Împăratul ” dacilor.
Trebuie reținut faptul că „ Ler Împăratul ”, care apare în folclorul românesc, este de fapt acest „împărat dac” Galerius. Pentru identificarea lui Ler Împăratul cu Galerius I și II pledează concluziile lui N.A. Constantinescu, care tratează proveniența lui Ler din Galeriu, ca și din Valeriu.
Acesta vorbește de „figura legendară a lui Ler Împărat” (legat și de „Leru-i Ler” din colinde) pus în concordanță cu numele amintite.
El dovedește că Dacii, nu numai că nu au dispărut, dar din neamul dac s-au ridicat mari personalități.
Obiceiuri de iarna precum coronița pusa pe ușă sau în casă si umblatul cu capra sunt obiceiuri tot cu rădăcini păgâne.
Evolutia caciulii rosii a GEȚILOR, implicit si a DACILOR, în căciula (tot ROȘIE !) a lui Moș Crăciun și a lui Mos Nicolae/Santa Claus, aduce aminte de căciula phrygiană, getică, ajunsă cunoscută în varianta rosie ca si „căciula libertății”.
Costumul rosu (a lui Mos Craciun - Santa Claus) a fost adaptat culorii căciulii.
Moțul căciulii se purta atârnat pe frunte, dar fiindca acum modelul s-a schimbat, devenind mult mai alungit decât în antichitate.
Sărbatoarea Revelionului semnifică închinare la zeul IANUS si provine din antichitatea greco-romana.
Practic, mai sunt 2 luni pana la terminarea anului, Ianuarie (vezi Ianus) si Februarie.
Anul Nou dacic este sărbătorit la 1 MARTIE, când natura se revigorează.
Deci, NOI, URMAȘII DE GETO-DACI mai avem de asteptat un pic...Revelionul.
Asta nu înseamnă că nu putem sărbători de...două ori!...:)
Poporul nostru Geto-Dac (dacii erau GEȚII din zona carpato-balcano-danubiano-pontică) are nu numai o vechime si o permanență multimilenară pe aceste locuri, ci și o cultură populară cu adânci rădăcini în timp si ramificații în spațiu.
Solstitiul de iarnă are loc cu câteva zile înainte de 25 decembrie. Pe 22 decembrie este cea mai scurta zi a anului, apoi ziua începe ușor să crească, deci era normal pentru ”păgâni” să desemneze această dată ca ziua nașterii sau “renașterii” SOARELUI.
În secolul IV, atunci când Imperiul Roman a adoptat creștinismul, majoritatea religiilor celebrau nașterea zeilor lor pe 25 decembrie (vezi Horus, Mitra, Dionis, Attis, Krishna).
Originea Crăciunului este confundată de cele mai multe ori cu sărbătoarea creștină a nasterii lui Iisus Hristos.
Povestea Craciunului își are însă, rădăcinile foarte adânci, în culturi așa zis păgâne, cu milenii întregi mai vechi decât creștinismul.
Pe 25 decembrie era sărbătorită cu mare fast ziua nașterii SOARELUI.
În Roma Antică, în apropiere de 25 decembrie avea loc o sărbătoare numită SATURNALIA, una din cele mai mari sărbători ale anului (invicti natalis de invincibil soare).
În cadrul acesteia, romanii îl celebrau pe zeul Saturn. Sărbătoarea începea pe 17 decembrie, ținea până pe 23 decembrie și era caracterizată de OFERIREA DE DARURI, ospăț, cântări.
Preoții lui Saturn cărau coroane de crengi veșnic verzi în timpul procesiunii în cadrul templelor păgâne.
Alegerea datei de 25 decembrie pentru sărbătorirea Crăciunului a fost adoptată abia în anul 350 după Hristos, de către Papa Iulius I, care a incercat astfel sa facă trecerea mai ușoară a romanilor de la vechea religie politeistă la creștinism.
Mai multi specialisti în istorie, etnografie sau lingvistica, printre care si Densusianu, Alexandru Graur sau Alexandru Rosetti arata ca apelativul Crăciun derivă din latinescul ”creatio”, ceea ce înseamnă creatie.
Totodata, acestia arată că aceeași semnificație o avea și la Geto-Daci, aceea de creație.
CRĂCIUN ÎNSEMNA CREAȚIE!
Etnograful Petru Caraman considera ca a fost vorba de un zeu SOLAR, comun popoarelor indo-europene, cu aceleași veleități de CREATOR.
Iata cum marcau Crăciunul vechile popoare ale Europei, la fel cu Geto-Dacii, unde FOCUL era elementul central.
În primul rând se ardea butucul în noaptea Ajunului, obicei întâlnit la celti, germani, slavi sau geto-daci.
Apoi rotile de foc erau aruncate la vale de pe coline, un obicei foarte raspândit în trecut la germani si valahi, ramas chiar si in anumite zone ale Romaniei de azi.
În legendele populare, Moș Crăciun este strămoșul Neamului păstorilor Geto-Daci, sau MOȘ ARIMIN, cum scrie pe tablitele de aur de la Sinaia.
La Crăciun se coceau Crăciuneii și se mai coc în unele zone din Geto-Dacia (vezi ZONA MOLDAVĂ).
Crăciunelul reprezenta ENERGIA INFINITĂ A CULTULUI SOLAR, a Luminii.
CRĂCIUNELUL, ÎN FORMĂ DE OPT PE ORIZONTALĂ, SIMBOLUL INFINITULUI, REPREZINTĂ INFINITUL ENERGIEI CREATOARE!
Pentru a atrage prozeliți si a face mai usoara tranziția, Crăciunul a fost ”creștinizat”.
El a fost inclus în povești creștine, precum cea în care Crăciun ar fi fost un cioban... rău la suflet care a refuzat să o primeasca pe Fecioara Maria să nască în stâna sa.
Primită de soția acestuia pe ascuns, Maria a născut.
Răzbunător, Crăciun ar fi încercat sa-și ucidă soția, dar i-au fost tăiate mâinile ca prin minune.
Automat, Fecioara Maria a facut o minune si a lipit mâinile ciobanului Crăciun.
De atunci, Crăciun îmbunat a împărțit cadouri în special nevoiașilor.
Craciunul creștin ar fi început sa apară abia odată cu secolul al IV lea e.n. si a devenit o continuare a sărbatoririi sfântului Nicolae.
Cei mai multi dintre ignorantii neinformați corect, cred că Iisus s-a nascut pe 25 decembrie, fapt pentru care sărbatorim Crăciunul cu atâta fast.
Nimic mai aberant, până și in mediul bisericesc se recunoaște faptul ca data nașterii `mântuitorului` este necunoscută.
Procesul cu Mos Crăciun a fost un amalgam de obiceiuri si credințe din surse diferite.
BRADUL DE CRĂCIUN este, la rândul său, element pagân, fiind un mod de consacrare a unui arbore sacru, în special la germani.
În mitologia noastră populară, Arborele Cosmic este Bradul care, a fost si ramâne prezent în toate riturile de trecere ale țăranului, de la naștere si pâna la moarte, în datinile ce țin de ciclurile calendaristice, a sărbătorilor fixe sau mobile.
Fiind un „personaj” important în folclorul național, ca un tovarăș de viață, e amintit în legende, balade, basme, colinde, proverbe, strigături și în toate creațiile spirituale legate de străvechiul fond mitologic.
Marele etnograf, profesorul Romulus Vulcănescu, face un rezumat al tuturor ritualurilor în care este inclus BRADUL:
„ ca arbore de naștere, de înfrățire simbolică între noul născut si un braduț ... ca arbore de nuntă care ține loc de mire în prenunta sau nunta mortului, „simulacrul bradului” sau stâlpul de nuntă folosit în ritul public al urcării pe stâlp pentru a lua din vârf însemnele nunții, năframa, smocul de busuioc și plosca cu vin si a le înmâna miresii.
Ca arbore fertilizator împlantat între pomii fructiferi, ca arbore de bun augur în colindele invernale, ca arbore de judecată (bradul de juramânt si bradul justitiar), ca arbore funerar pus la capul mormântului si care ajută în marea trecere a sufletului peste Apa Sâmbetei sau Marea Neagra, ca arbore de pomană substituit printr-un pom fructifer; ca stâlpi de armidean si ca monument stilimorf, coloana cerului, în jurul căreia gravitează o bună parte din daimonologia, semideologia si erologia mitica”.
COLINDUL este o neprețuită zestre spirituală, pe care o mostenim din moși-strămoși. Din vremuri vechi, colindele, datinile si obiceiurile noastre de Crăciun au fost o adevărată școală de virtuți morale, întărind simțămintele de frățietate si de bună înțelegere. Suntem singurul popor de pe glob, care are colinde. În zilele noastre colindul copiilor s-a degradat ca semnificatie, invadând orasele, mijloacele de transport în comun, unde a căpaătat, din păcate, aspect de cerșetorie. În zonele rurale, colindul copiilor păstrează încă frumusețea si emoția de altădată, cetele de colindători mergând pe ulițe si cântând ''Noi umblam sa colindam''.
În unele zone ale țării se pastreaza tradiția ca tinerii, care colindă sa fie îmbracati în costume populare.
Colindele sunt adaptate de colindători la situatia celor în fata cărora le cânta, adresându-se unor membri ai familiei sau ai comunitatii: colind de copil mic, de fata mare, de flacau, de cioban, de vânator, de pescar, de marinar, colind de viteaz, de familie, de însuratel etc.
Colindele au fost în mare parte acaparate de tăvălugul religios, care abate atentia de la Crăciun spre ficțiunea nașterii personajului Iisus: ''În drum spre Vicleim'', ''Nasterea domnului'', ''Vestirea pastorilor'', ''Închinarea pastorilor", ''Pornirea magilor dupa stea'', ''Închinarea magilor'' si colindele sfintilor aferenti.
Colindele ADEVĂRATE sunt foarte vechi, precrestine, nu se referă deci la nașterea lui Iisus ci, în realitate, sunt balade (Miorița a fost la origine colindă si în Ardeal așa a rămas pâna azi).
Ele, considerate sacre, aveau un statut cu totul aparte față de restul folclorului.
Initial se cântau la Solstitiul de iarna, celebrând victoria LUMINII asupra întunericului.
ADEVĂRATUL COLINDAT se desfășoară în seara și noaptea de Crăciun.
Colindătorii se adună în cete bine rânduite.
Colindatorilor propriu-ziși li se alatură câțiva flăcăi cu sarcina să poarte, în saci si traiste, darurile primite.
Pe vremuri, fiecare ceată putea să ia la colindat numai o anumită parte a satului, având grijă să nu pătrundă in zona ce se cuvenea alteia.
Odata intrați in curtea casei, colindătorii își deapănă repertoriul înaintea membrilor casei, adunați în prag.
Cântecele sunt intotdeauna insotite de dansuri.
Dupa ce cântecele si dansurile din fața casei s-au terminat, gazda își invită colindătorii în casă.
Aici, înainte de așezarea la masă pentru ospățul comun, vătaful cetei poruncește să se cânte alte cateva colinde.
Numarul colindelor depinde în mare măsură de rangul gazdei si de belșugul de daruri pe care ea urmează să le ofere colindaătorilor.
Unei singure melodii ii pot corespunde mai multe texte (versiuni locale, varianta laica sau crestina)
Odata cu oficializarea creștinismului, acesta nu a interzis praznicele anterioare, foarte puternic înrădăcinate în traditie, interzicere ce ar fi dus la respingerea noii religii si ar fi provocat mari tulburări, ci le-a „crestinat”, si-a altoit propriile sărbători pe trunchiul celor vechi.
În paralel, au început sa apară cântecele de stea, cele care se referă strict la evenimentul sărbatorit, la `nasterea mântuitorului`.
Repertoriul acestora s-a tot îmbogatit în decursul veacurilor, în detrimentul VECHILOR COLINDE.
Neînregistrate, acele cântece AUTENTICE, de demult, s-au pierdut.
În multe colinde strămoșești este amintit LER împărat si apare refrenul `Lerui-Ler` pentru cinstirea memoriei imparatilor Galeriu cel Batran si Galeriu cel Tanar, care au schimbat denumirea Imperiului Roman in IMPERIUL DAC.
Acesta este de fapt cel mai de seamă act istoric la sfârșitul sec. III și începutul sec. IV. Dimitrie Cantemir relateaza ca ” Ler, Aler Domnul ” rezultă din: (Ga)Ler(Ius) Aler(Ius) Dominus (imperator).
Este un argument în plus pentru identificarea celor doi Galerius cu ” Ler Împăratul ” dacilor.
Trebuie reținut faptul că „ Ler Împăratul ”, care apare în folclorul românesc, este de fapt acest „împărat dac” Galerius. Pentru identificarea lui Ler Împăratul cu Galerius I și II pledează concluziile lui N.A. Constantinescu, care tratează proveniența lui Ler din Galeriu, ca și din Valeriu.
Acesta vorbește de „figura legendară a lui Ler Împărat” (legat și de „Leru-i Ler” din colinde) pus în concordanță cu numele amintite.
El dovedește că Dacii, nu numai că nu au dispărut, dar din neamul dac s-au ridicat mari personalități.
Obiceiuri de iarna precum coronița pusa pe ușă sau în casă si umblatul cu capra sunt obiceiuri tot cu rădăcini păgâne.
Evolutia caciulii rosii a GEȚILOR, implicit si a DACILOR, în căciula (tot ROȘIE !) a lui Moș Crăciun și a lui Mos Nicolae/Santa Claus, aduce aminte de căciula phrygiană, getică, ajunsă cunoscută în varianta rosie ca si „căciula libertății”.
Costumul rosu (a lui Mos Craciun - Santa Claus) a fost adaptat culorii căciulii.
Moțul căciulii se purta atârnat pe frunte, dar fiindca acum modelul s-a schimbat, devenind mult mai alungit decât în antichitate.
Sărbatoarea Revelionului semnifică închinare la zeul IANUS si provine din antichitatea greco-romana.
Practic, mai sunt 2 luni pana la terminarea anului, Ianuarie (vezi Ianus) si Februarie.
Anul Nou dacic este sărbătorit la 1 MARTIE, când natura se revigorează.
Deci, NOI, URMAȘII DE GETO-DACI mai avem de asteptat un pic...Revelionul.
Asta nu înseamnă că nu putem sărbători de...două ori!...:)
Comentarii
Trimiteți un comentariu