--Rama din Carpaţi şi legendarul Negru-Vodă --
-- PARTEA a II-a --
Identitatea dintre Rama şi Negru-Voda se realizează, în primul rând, la nivel semantic, pentru că Rama, în traducere, înseamnă negru. Mai mulţi istorici care s-au ocupat de istoricitatea lui Negru-Vodă au încercat să vadă aici o poreclă ori o anume negritudine a personajului, fie a carnaţiei, fie a părului.
Rama şi Negru-Vodă provin însă dintr-un univers cu structură simbolică, în care numele culorii nu trebuie luat adliteram, negrul semnificând de cele mai multe ori primordialitatea, ceea ce este propriu dinastiilor de întemeietori.
În mandalele hinduse, fiecărei direcţii a spaţiului îi corespunde o anume culoare şi un anume guvernator.
Există o simbolică a culorilor împăraţilor în cultura chineză şi în basmele românilor, precum Împăratul Roşu, Împăratul Verde, Galben, Alb, Negru.
Prin urmare, atât Rama cât şi Negru-Vodă au primit aceste nume fără vreo legătură cu un atribut fizic.
În al doilea rând, după cum Rama este Chandra, adică Luna (Rama-Chandra), tot astfel Negru-Vodă este craiul. În limba română, cuvântul crai desemnează atât prinţul conducător de ţară ori ţinut, aşa cum apare el în letopiseţe sau în basme, cat şi astrul nopţii, Luna. Se spune Crai-Nou la luna aflată în acea fază a ei în care apare ca o seceră, numit şi coarne lunare. Pare neverosimil că Rama, prinţ din dinastia solară, să fie numit Chandra, adică Luna sau Craiul în cazul lui NegruVodă, însă acest atributiv ţine de refacerea unităţii primordiale sau a androginiei filosofice. După acelaşi principiu, vlăstarul de os domnesc din basmele românilor are înscris întotdeauna pe trupul său soarele în piept şi luna în spate, iar la brâu un spic de grâu.
În al treilea rând, atât Rama din scrierile sanscrite, cât şi Negru-Vodă din cronicile medievale româneşti sunt consideraţi ca fiind păstrători de lege (dharma) şi rânduială străbună, iar acest lucru pare firesc dacă se ia în calcul calitatea lor de prinţi fondatori statali. Dacă pentru Rama aceste calităţi se află scrise explicit, în cazul lui Negru-Vodă ele se deduc din ton şi din evlavia cu care de fiecare dată este pomenit, atunci când este vorba de spiritul de dreptate, fie în cronici, fie în cultura orală, populară. De n-ar fi fost aşa, memoria românilor nu l-ar fi păstrat.
Se poate bănui un cult al lui Negru-Vodă la geţi, corespunzător cultului lui Rama, prezent şi astăzi printre popoarele Indiei.
În al patrulea rând, Rama ca şi Negru-Vodă sunt prinţi exilaţi, peregrini prin codri. Să ne amintim că Rama, Sita şi fratele său, Lakshmana, au fost nevoiţi să trăiască timp de paisprezece ani departe de cetatea de baştină Ayodhya (Aiud) în adâncimi de pădure, departe de lume. Şi Negru-Vodă este tot un peregrin prin codri, deşi acest lucru astăzi nu se mai ştie. Iată dovada dintr-un cântec bătrânesc autentic : „Pe Arges în jos, Pe un mal frumos, Verde şi stufos, Prin des cărpiniş, Prin mândru hăţiş Şi prin aluniş, Plimbă-mi-se-mplimbă Şi tot locul schimbă Negrul-Vodă – Crai Cu mare alai.” Aceste două versuri „Plimbă-mi-se-mplimbă/ Şi tot locul schimbă“, exprimă condiţia de rătăcitor, care este starea de prinţ autoexilat din lume care îşi schimbă mereu locul, după cum epopeea ne spune: când la Citrakuta (Chiatra/ Piatra Neamţ), când la Panciavati (Panciu), când la sihăstria vestitului Atri (Chilia Moşului de la mănăstirea Cetăţuia lui Negru-Vodă).
În al cincilea rând, unei Biharii din India, socotită a fi vechea Kosala – patria lui Rama, îi corespunde o Biharie (Bihor) transilvană, pe care trebuie să o considerăm patria lui Negru-Vodă şi din alte trei motive:
a) tradiţia cărturărească din cronici care spune că Negru-Vodă a sosit în părţile Munteniei venind din nord.
b) regăsirea capitalei ţării, Kosala, numită Ayodhya în localitatea Aiud, care se află situată în aceeaşi zonă. Prin urmare, Kosala carpatică, patria lui Negru-Vodă, a fost Biharia (Bihor) şi trebuie să fi fost mult mai întinsă decât actualul judeţ Bihor.
c) din această Kosala ramayanică făceau parte şi munţii Pădurea Craiului, adică munţii lui Rama-Chandra sau Negru-Vodă-Craiul.
În al şaselea rând, Rama şi fratele său Lakshmana devin Roman şi Vlahata din legenda care priveşte întemeierea Moldovei. Aici prinţul nu este Negru-Vodă, căci Rama apare sub numele său consacrat, fapt explicabil dacă ţinem cont că legenda funcţionează într-un spaţiu din afara graniţelor Munteniei, pe filiera moldavă.
După cum Rama, Sita şi fratele lui Rama, numit Lakshmana, au fost surghiuniţi în codru, tot astfel cronica scrie că Roman şi Vlahata sunt cei doi fraţi care părăsesc cetatea Veneţiei, goniţi fiind de eretici şi îşi zidesc o cetate nouă la vechiul Ram.
Este evident că nu avem decât o adaptare a scenariului din Ramayana la cerinţele momentului feudal caracterizat de confruntarea dintre catolici şi ortodocşi.
În al şaptelea rând, atât Rama cât şi Negru-Vodă sunt caracterizaţi ca oameni pioşi, ocrotitori ai asceţilor. Rama i-a ocrotit pe veneraţii sanyasini, le-a purtat respect şi atunci când a fost cazul i-a apărat faţă de demonii raksaţi. Pe de altă parte, Negru-Vodă este şi el un ocrotitor al schimnicilor, dovedit prin faptul că el a rămas în legende ca fiind constructor de mănăstiri, ceea ce cântecul bătrânesc Mesterul Manole îl arată. În judeţul Argeş există mănăstirea „Cetăţuia lui Negru-Vodă“ care păstrează o biserică rupestră, de închinăciune creştină, aflată pe locul alteia, păgâne şi care se consideră a fi fost locul unde poposea Negru-Vodă cu Doamna sa, pentru reculegere – idee ramayanică prin excelenţă. Pe prima terasă a Muchiei Cetăţuii, pe un pinten stâncos au fost descoperite urme ale unei aşezări dacice, datând din secolul 3 î.H. Deasupra schitului, pe o lespede de piatră, străjuită de o troiţă, se desluşesc urmele unor paşi despre care legenda spune că ar fi fost ale lui Negru-Vodă. Or prezenţa amprentelor paşilor în piatră este specifică cultelor unor divinităţi antice şi n-ar fi exclus ca, aşa cum în India există capele închinate lui Rama, să fi existat şi în Carpaţi altare dedicate lui Negru-Vodă. În spatele bisericii Mănăstirii Negru-Vodă se află o scobitură în piatră, numită Chilia Moşului, crestele munţilor din apropiere se numesc „Negru-Vodă Călare“; un alt promontoriu din zonă este cunoscut ca fiind „Tronul lui Negru-Vodă“. În această alăturare Negru-Vodă – Moşul se află legătura dintre Rama şi sanyasini, schimnicii pădurilor, dar mai poate fi şi coabitarea dintre puterea regală şi cea sacerdotală, provenind dintr-o religie vedică, protogetică.
În al optulea rând există destule legende toponimice, legate de Negru-Vodă care, puse cap la cap reconstituie fragmentar acea Ramayana carpato-dunăreană, astăzi pierdută. Rama, Sita şi Lakshmana cu întreaga lor poveste a vieţii fericite în codri, apoi lupta eroului pentru salvarea prinţesei răpite de demonul Ravana, pot oferi o explicaţie logică legendelor de genul: „Masa lui Negru-Vodă“ (locul unde mâncau Rama şi Sita); „Săritoarea lui Negru-Vodă“ (cascada lui Rama de pe râul Mandakini din Chitrakuta); „Scăldătoarea lui Negru-Vodă“ (locul de îmbăiere al lui Rama din codru); „Podul lui Negru-Vodă“ (podul lui Rama spre Sri-Lanka).
Epopeea lui Negru-Vodă trebuie să fi fost suficient de cunoscută şi îndrăgită de marea masă a geţilor, din moment ce toponimia României este plină de locuri care amintesc de isprăvile sale ori de ţara sa de origine, mitica Kosala.
În al nouălea rând, legenda corvineştilor care explică prezenţa corbului în blazonul voievozilor din Muntenia se află într-o formă asemănătoare în Ramayana. Între acest fragment din epopee şi legenda lui Ioan Corvin sunt următoarele elemente comune: existenţa unui cuplu princiar; somnul bărbatului şi veghea femeii; apariţia corbului; trezirea bărbatului; săgetarea corbului. Este cum nu se poate mai limpede că înainte de a fi fost o legendă medievală, acest episod a făcut parte din Ramayana carpatică pe care o căutam, după cum tot atât de limpede este pentru oricine că pasărea corb este pasărea neagră, negrul-corb fiind negrul total.
În cheie simbolică vedică, acest episod ar putea să însemne detaşarea faţă de fructul faptei, însuşire a iniţiatului obligat să trăiască totuşi în lume.
În al zecelea rând există mai multe asemănări între calităţile lui Lakshmana şi fratele lui Negru-Vodă, cel din cântecele bătrâneşti ori legende (v. Roman şi Vlahata).
Deşi tradiţia nu l-a reţinut sub acelaşi nume, el are aceleaşi atribute: este cel priceput, cel norocos, cel dibaci, el este vlahul.
În cântecele bătrâneşti, fratele lui Negru-Vodă este reprezentat printr-un cioban care îşi regăseşte ruda de sânge printr-o întâmplare, însă şi la el predomină aceeaşi calitate – destoinicia.
În al unsprezecelea rând avem informaţii de la istorici antici despre existenţa pe teritoriul Daciei a unei cetăţi Ramadava (Ramidava) precum şi a alteia numită Romula care ar putea veni şi de la Rama, nu neapărat de la Roma. Ramung este şi el prinţul valah din epopeea Nibelungilor, ceea ce arată că tradiţia dacică s-a perpetuat până în Ev Mediu.
În al doisprezecea rând avem acelaşi destin tragic la sfârşit de epopee a personajului feminin, atât în Ramayana getică, cât şi în cea hindusă. Sita, soţia lui Rama, cât şi Doamna lui Negru-Vodă, dispar în cadrul unui anume scenariu, înghiţite de pământ. Să ne amintim finalul epopeii Ramayana, când Sita, în faţa bănuielii nedrepte ce se aducea neprihănirii sale, cere pământului a cărui fiica era (cuvântul ,,sita“ înseamnă în limba sanscrită „brazdă“) să se deschidă şi să o resoarbă.
În momentul în care Sita se aruncă în pământul ce tocmai s-a deschis, acesta o primeşte precum îmbrăţişarea unei mame. Aidoma Sitei, şi Doamna lui Negru-Vodă se sinucide, aruncându-se spre pământ.
Contează mai puţin că legenda, numită „Piscul Doamnei“, a ajuns până la noi deformată, întâmplarea fiind pusă pe seama unor evenimente generate de un conflict armat între valahi şi tătari, timp în care soţia lui Negru-Vodă se aruncă de pe o stâncă pentru a nu fi prinsă.
Pentru noi important este că principiul resorbţiei lumii fenomenale, simbolizat prin fiica pământului, se respectă întrutotul. Dacă vrem să înţelegem în intenţia şi simbolica sa originară legenda „Piscul Doamnei“, trebuie să apelăm acum la versurile de o frumuseţe tulburătoare din Ramayana: „Se deschise-atunci pământul şi-apăru un tron de aur/ Tron înconjurat de zâne, ca un trandafir de frunze/...Mama îşi luă în braţe pe copila ei curată/ Fiica sfântului Janaka, Sita, blânda preafrumoasă! Toţi îi laudă virtutea! Sita însă nu mai este! Rama-i singur! Fericirea zilelor pierdutu-i-s-a...”.
Iată cele douăsprezece argumente pentru a afirma că Negru-Vodă nu a fost un personaj istoric, ci un erou de epopee, unul şi acelaşi cu Rama din Carpați.
Gheorghe ŞEITAN
Comentarii
Trimiteți un comentariu