-- VULTURII captivi printre ”găini” ...--

                                                     (De la AVRAM FIȚIU)
    
Asta-i și povestea ta, măi frate! Azi ești doar un VULTUR printre GĂINI! 

   Asta e povestea strămoșilor tăi, ROMÂNE !!!
Ai avut cândva un comportament veritabil de VULTUR!!! Astăzi ești doar o palidă amintire. 
Știi ce ai de făcut ca să-ți revii? 

CITEȘTE-ȚI ISTORIA! 

Citește și povestea de mai jos... 
 Vei citi o poveste despre tărie și demnitate, despre caracter și biruință. 

O poveste despre stăpânii munților din Europa, despre viața în Sate-CUIBURI de VULTURI și despre MOȘII tăi dispreţuiţi, ocoliţi sau alungați. 

Pentru că erau puternici şi mândri, pentru că erau altfel. 

Pentru că locurile acelea au fost întotdeauna stăpânite de ei, munţii, plaiurile, pădurile. 
 A fost odată... 
 La marginea lumii erau ei. 
Ciudaţii. 
Barbarii. 
Oamenii pădurilor şi ai munţilor, ce arătau întocmai ca locurile pe care le stăpâ­neau. 
Era mai bine să-i ocoleşti. 
Să-i laşi acolo, în plata Domnului, pe pă­mân­turile lor îndepărtate, cu rosturile lor de neînţeles, cu obiceiurile acelea atât de stranii şi străine de viaţa unui oraş. 

Nu trebuia să-i priveşti în ochi. Privirea lor era tăioasă ca lama unui cuţit. 
Aspră, nepătrunsă, pli­nă de stihii şi de primej­dii. 

Nu doar că îşi purtau animalele cu ei, dar se şi înveşmântau în ele. 
Cojoa­ce uriaşe de oaie, care le acopereau trupul cu totul, opinci cu tălpile din piele de porc, cu care urcau pe culmile munţilor, cuş­­me de miel, din care doar barba şi părul se arătau lumii, lungi, ne­îmblânzite. 
Înfricoşă­tori oameni! 

Până în secolul XVIII, când autorităţile se încumetă să-i im­po­ziteze, scriptele austro-ungare nu-i pomenesc deloc. 

Ca şi cum nici nu ar fi existat, ca şi cum ar fi fost doar imag­inaţia vreunui călător nebun, care a avut curajul să se aventureze până la ei. 

Există câteva desene, ce datează din secolul XVI, care îi arată în toată sălbă­ticia lor neasemuită. 
Mai există, iarăşi, povestea veche a unui negustor sas, care, încercând să oco­lească Va­lea Oltului, se rătăceşte pe potecile înalte din Munţii Cindrelului şi se întâlneşte cu ei, cu oamenii munţi­lor. 
Înnoptează la o stână, de unde este călăuzit apoi spre Sibiu. 

Îngrozit, îi mulţumeşte lui Dumnezeu că a îmblânzit sufletele sălbaticilor şi că i-a făcut atât de buni încât să-l hrănească şi să-l găzduiască. 
Au fost dispreţuiţi, ocoliţi sau îndepărtaţi. 
Pentru că erau puternici şi mândri, pentru că erau altfel. 

Pentru că locurile acelea au fost întotdeauna stăpâ­nite de ei, munţii, plaiurile, pădurile, din timpuri imemoriabile. 

Pentru că nu voiau, cu niciun chip, să-şi schimbe rosturile, felul de a fi, credinţa. 
Pentru că nu au putut fi, niciodată, înfrânţi. 
Au rămas acolo, la marginea lumii, limites transilvaniae, după cum pomenesc toate hărţile vechi. 
Iar marginea lumii se află atât de aproape de lumea ştiută... 

E de ajuns să apuci în sus de locul în care apele Sadului se varsă în râul Cibin. 
De aici, din Tălmaciu, în apropierea defileului Oltului, să ţii drumul care urcă spre pădurile negre, de pin, până când drumul se îngustează şi ajunge deasupra pă­mântului. 
Sus, lângă cer, în Munţii Cindrelului. 
Aici a fost şi a rămas Tălmăcelul. 
Sat de ciobani de când e lumea lume, un sat pe care istoria veche l-a ocolit veacuri întregi. 
Până de curând. 
Pentru că până şi istoria veche şi nescrisă are felurile ei ciudate şi miraculoase de a ieşi la suprafaţă.

 Cetatea ciobanilor
Tălmăcel. Ciobanii de altădată-- (Formula As)

   Lucrurile, de fapt, nu s-au schimbat prea mult. 

Niciunul dintre ei, ciobanii de azi, n-ar putea să trăiască fără oi. 

Nici acum, nici niciodată. 

Acum câţiva ani, când la Pia­tra Mumii, o furtună îngrozitoare i-a omorât 400 de oi, baciul Toma a strâns din dinţi, a făcut foamea şi le-a cumpărat la loc. 

"Nu pot fără. Mor fără ele. Mâine mor! Aşa am cres­cut. Pot trăi numa' cu lapte de capră şi o ţâr' de mămăligă, ca la co­li­bă, când eram co­pil, dar da­că n-aud oile lângă mine, nu-s om". Of­tează Toma. 

Oftează şi Petre: "Eu am oaia-n sân­ge. Cum nu mă ve­dea mu­mă-mea, mă dă­deam pe după grajd şi repede la oaie, să beu nişte lap­te!". 

"La fel şi eu", zâm­beşte Toma. 

"Dar copiii se strică acu', se duc toţi la şcoală, nu le mai place să alerge toată ziua după turmă". 

Oamenii râd. Râd îm­pre­ună. Îşi amin­tesc de vre­murile când erau tineri. Îl întreb pe Toma cum era când avea 25 de ani. 

Nu spune ni­mic, fluieră o sin­­gură da­tă, lung şi as­cu­ţit, aproa­pe că sparge ferestrele. Înţeleg tot, nu mai e nevoie să-l întreb altceva.

Ăştia-s ciobanii. Ace­iaşi ca şi atunci. 

Doar vremurile s-au schimbat. 

Bătrânii lor au trăit să vadă cum clopotele bisericii au fost rechiziţionate de armata austro-ungară în timpul Primului Război Mondial şi preschimbate în arme. 

N-au zis nimic atunci, dar când s-a aflat că românii de peste munţi au intrat în război, au trecut culmile Cindrelului şi li s-au alăturat. 

Şi acum, ca şi atunci, bolile anima­lelor se vindecă prin des­cân­tec, fum de iască şi rădăcini de răsfulg, ştevie sau şteregoaie; şi acum ca şi atunci, fiecare stână are un secret, pe care ciobanii îl rostesc în faţa pietrelor vrăjite, îl leagă într-o năframă şi îl ascund la rădăci­na unui brad. 

Şi atunci, ca şi acum, secretul nu poate fi mărturisit şi nici dezgropat, decât atunci când urgia e prea mare. 

Şi atunci, ca şi acum, lumea asta de aici, din Tăl­măcel, a rămas puternică, mândră şi nesupusă, în­toc­mai ca pădurile şi munţii aceştia vechi. 

Dovada se află în oamenii pe care i-am întâl­nit, dovada e secretul ascuns în pământul viu al unui deal cu spini.