-- ORIGINEA DACICĂ A SECUILOR-- (EPISODUL III)
Cartea secreta a guvernului
În 1907, la Budapesta apare sub egida Tipografiei Regale Maghiare de Stat lucrarea “Românii din Ungaria”.
Un volum de lucru confidential al guvernului maghiar, în cele o mie de pagini fiind inserate măsuri dure vizând reducerea la tăcere a tuturor mișcărilor care, promovând ideea ca AustroUngaria nu mai putea exista într-o forma imperială, militau pentru apariția în cadrul 23 unei confederatii de state nationale a Transilvaniei Românesti.
Desigur, editarea lucrarii este si astăzi negata de Guvernul de la Budapesta.
Peste timp, însă, s-au păstrat cel puțin doua exemplare, unul aflat în pastrarea bibliotecii Universitare din ClujNapoca, iar cel de-al doilea arhivat în fondul secret al Academiei Române din Bucuresti.
În fundamentarea lucrării, autorul, (în principal Anton Huszar, translator în Ministerul de Interne ungar, dar în spatele caruia se aflau ideile contelui Andrassy, la acea vreme ministru de interne), amintea ca, în anii 1905-1906, “românii din Ungaria (de fapt, din zona cotropita a Transilvaniei-n.r.) au manifestat în mod demonstrativ în contra caracterului național unitar al statului ungar, cautând sa-l transforme într-un stat organizat pe baze federaliste”.
În acest scop, principalele institutii ale neamului românesc (biserica, scoala, finantele) au fost transformate în “factori de luptă si de instigare în contra statului maghiar, a 24 natiunii maghiare si a limbii maghiare”.
Directiile de luptă împotriva românismului propuse de Anton Huszar se refereau la distrugerea unitatii demografice a românilor ardeleni, maghiarizarea Bisericii grecocatolice române, desfiintarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române, maghiarizarea învatamântului, interzicerea culturii românesti în Transilvania, desfiintarea presei românesti si a organizatiilor politice a ardelenilor, precum si împiedicarea accesului românilor la institutiile financiare.
Cea mai mare problema a revizionistilor se lega de repartizarea naturala a românilor în judetele Transilvaniei, iar cum în cele 12 judete majoritatea absoluta era româneasca, Huszar sublinia ca se impunea “o noua ordonare a judetelor si a cercurilor electorale românesti pentru ca ele sa asigure punctul de vedere unguresc”.
Lucru care s-a realizat, între 1907 si 1918, Ardealul fiind colonizat cu maghiari, românii ardeleni fiind transcolonizati în mai multe regiuni maghiare.
În acelasi timp, considerând ca Biserica grecocatolica se îndepartase de catolicism și intrase în curentele de politica ultraromâneasca, revizionistii demarau si procesul de maghiarizare a acesteia.
Încercări de sfarâmare a identității naționale Concomitent cu maghiarizarea Bisericii greco-catolice, era vizata si desfiintarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române, motivația lui Huszar fiind aceea ca trebuia “să dispară odata aceasta cangrenă politică, care roade trupul națiunii maghiare și al țării”.
Pentru aceasta, trebuia limitat accesul tinerilor la învățământul teologic, prin stergerea de pe listele de bursieri a acelora care “au dat dovezi de sentimente în contra statului si a natiunii maghiare”, iar în seminariile teologice trebuiau numiti ca directori si profesorii “doar persoanelor care în cursul studiilor universitare au audiat timp de cel putin patru semestre limba si literatura maghiara si au colocvat din aceste materii în fiecare semestru”.
În plus, se interziceau reuniunile învățătorilor ortodocși, manualele folosite în seminarii trebuiau si ele avizate de autoritatile maghiare.
Din atenția revizioniștilor nu scăpau nici școlile.
Astfel, tinând cont de faptul ca limba româna era cea mai puternică arma a românilor împotriva maghiarizarii, autorul propunea ca în scolile secundare românesti limba de predare sa fie maghiara, iar limba româna sa devina doar obiect obligatoriu de învatamânt.
La rândul lor, societatile de lectura de la liceele românesti, erau obligate sa-si tina sedintele în mod alternativ, într-o saptamâna în maghiara, în alta în româna. Din repertoriile corurilor si orchestrelor liceelor românesti trebuiau eliminate textele nationaliste, iar primirea elevilor din România trebuia îngreunata. În ceea ce-i priveşte pe români, procesul de secuizare a lor, s-a produs de-a lungul secolelor, lent, pe cale paşnică şi naturală, dar au existat şi presiuni şi constrângeri de 27 natură etnică şi confesională cum au existat şi momente de constrângere, de trecere forţată a românilor vorbitori de limbă maghiară din satele etnic mixte la religii de expresie maghiară.
Cronologic, aceste momente de maximă intoleranţă faţă de confesiunea şi etnia românilor din “Secuime” au avut loc după cum urmează: anii 1848/1849, toamna anului 1916 (după retragerea Armatei române din Ardeal), lunile ce au urmat retragerii administraţiei româneşti; anii care au urmat după Dictatul de la Viena (1940-1944), perioada de după instalarea administraţiei Comisiei aliate de Control (noiembrie 1944-martie 1945), primăvara anului 1990.
Prezente în memoria colectivă a românilor din Covasna şi Harghita, aceste momente reprezintă, o “piatră grea” a convieţuirii interetnice, manifestându-se ca o adevărată “teroare a istoriei.”
Din cele 10 valuri de asimilare imediată şi de alungare a românilor din ceea ce istoric s-a denumit Secuime, puse în evidenţă de Nicolae Edroiu, cinci sunt înregistrate între 1850-1992, fiind documentate de recensămintele moderne, fie că ele au fost efectuate sub administraţie austriacă, ungurească sau românească.
Cele mai mari şi dramatice schimbări produse în configuraţia etnică şi confesională a românilor din zonă, au avut loc, după Dictatul de la Viena, din septembrie 1940.
Prin arestări, maltratări, terorizări şi expulzări forţate de populaţie, însoţite şi de măsuri de convertire şi trecere de la religia ortodoxă şi greco-catolică, la alte confesiuni de expresie maghiară, numărul românilor a fost atunci drastic diminuat, producându-se o adevărată “purificare etnică” a “ţinutului secuiesc” .
Aşa stând lucrurile, se poate aprecia că zona este un “melting pot” (creuzet), în care mai multe etnii au fost asimilate de către cea maghiară.
Şi astăzi, realitatea etnodemografică din judeţele Covasna şi Harghita este departe de imaginea unui grup etnic compact.
În cele două judeţe există un număr însemnat de persoane cu dublă ascendenţă identitară (provenite din familii etnic mixte), grupuri cu apartenenţă controversată (cel mai numeros fiind format din ţigani) ş.a..
La acestea mai trebuie adăugată concluzia cercetărilor recente conform căreia, cultura maghiară din zonă este puţin deschisă la interschimburi culturale reciproce, puţin permisivă şi ospitalieră faţă de nevoia celorlalţi de a-şi prezerva şi afirma propria identitate pe care o apreciază ca pe o ameninţare la identitatea maghiară.
După ce a trebuit să renunţe la poziţia dominantă ca urmare a destrămării monarhiei austro-ungare şi formării României Mari, maghiarii din acest spaţiu au avut şi au dificultăţi să accepte noua poziţie de minoritate, continuând să lupte pentru menţinerea sau recâştigarea privilegiilor şi poziţiilor lor dominante.
Aşa au procedat, după instaurarea comunismului când, cu sprijinul lui Stalin au reuşit să înfiinţeze Regiunea Autonomă Maghiară, “experiment socialist” de tristă amintire pentru rumâni.
Cartea secreta a guvernului
În 1907, la Budapesta apare sub egida Tipografiei Regale Maghiare de Stat lucrarea “Românii din Ungaria”.
Un volum de lucru confidential al guvernului maghiar, în cele o mie de pagini fiind inserate măsuri dure vizând reducerea la tăcere a tuturor mișcărilor care, promovând ideea ca AustroUngaria nu mai putea exista într-o forma imperială, militau pentru apariția în cadrul 23 unei confederatii de state nationale a Transilvaniei Românesti.
Desigur, editarea lucrarii este si astăzi negata de Guvernul de la Budapesta.
Peste timp, însă, s-au păstrat cel puțin doua exemplare, unul aflat în pastrarea bibliotecii Universitare din ClujNapoca, iar cel de-al doilea arhivat în fondul secret al Academiei Române din Bucuresti.
În fundamentarea lucrării, autorul, (în principal Anton Huszar, translator în Ministerul de Interne ungar, dar în spatele caruia se aflau ideile contelui Andrassy, la acea vreme ministru de interne), amintea ca, în anii 1905-1906, “românii din Ungaria (de fapt, din zona cotropita a Transilvaniei-n.r.) au manifestat în mod demonstrativ în contra caracterului național unitar al statului ungar, cautând sa-l transforme într-un stat organizat pe baze federaliste”.
În acest scop, principalele institutii ale neamului românesc (biserica, scoala, finantele) au fost transformate în “factori de luptă si de instigare în contra statului maghiar, a 24 natiunii maghiare si a limbii maghiare”.
Directiile de luptă împotriva românismului propuse de Anton Huszar se refereau la distrugerea unitatii demografice a românilor ardeleni, maghiarizarea Bisericii grecocatolice române, desfiintarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române, maghiarizarea învatamântului, interzicerea culturii românesti în Transilvania, desfiintarea presei românesti si a organizatiilor politice a ardelenilor, precum si împiedicarea accesului românilor la institutiile financiare.
Cea mai mare problema a revizionistilor se lega de repartizarea naturala a românilor în judetele Transilvaniei, iar cum în cele 12 judete majoritatea absoluta era româneasca, Huszar sublinia ca se impunea “o noua ordonare a judetelor si a cercurilor electorale românesti pentru ca ele sa asigure punctul de vedere unguresc”.
Lucru care s-a realizat, între 1907 si 1918, Ardealul fiind colonizat cu maghiari, românii ardeleni fiind transcolonizati în mai multe regiuni maghiare.
În acelasi timp, considerând ca Biserica grecocatolica se îndepartase de catolicism și intrase în curentele de politica ultraromâneasca, revizionistii demarau si procesul de maghiarizare a acesteia.
Încercări de sfarâmare a identității naționale Concomitent cu maghiarizarea Bisericii greco-catolice, era vizata si desfiintarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române, motivația lui Huszar fiind aceea ca trebuia “să dispară odata aceasta cangrenă politică, care roade trupul națiunii maghiare și al țării”.
Pentru aceasta, trebuia limitat accesul tinerilor la învățământul teologic, prin stergerea de pe listele de bursieri a acelora care “au dat dovezi de sentimente în contra statului si a natiunii maghiare”, iar în seminariile teologice trebuiau numiti ca directori si profesorii “doar persoanelor care în cursul studiilor universitare au audiat timp de cel putin patru semestre limba si literatura maghiara si au colocvat din aceste materii în fiecare semestru”.
În plus, se interziceau reuniunile învățătorilor ortodocși, manualele folosite în seminarii trebuiau si ele avizate de autoritatile maghiare.
Din atenția revizioniștilor nu scăpau nici școlile.
Astfel, tinând cont de faptul ca limba româna era cea mai puternică arma a românilor împotriva maghiarizarii, autorul propunea ca în scolile secundare românesti limba de predare sa fie maghiara, iar limba româna sa devina doar obiect obligatoriu de învatamânt.
La rândul lor, societatile de lectura de la liceele românesti, erau obligate sa-si tina sedintele în mod alternativ, într-o saptamâna în maghiara, în alta în româna. Din repertoriile corurilor si orchestrelor liceelor românesti trebuiau eliminate textele nationaliste, iar primirea elevilor din România trebuia îngreunata. În ceea ce-i priveşte pe români, procesul de secuizare a lor, s-a produs de-a lungul secolelor, lent, pe cale paşnică şi naturală, dar au existat şi presiuni şi constrângeri de 27 natură etnică şi confesională cum au existat şi momente de constrângere, de trecere forţată a românilor vorbitori de limbă maghiară din satele etnic mixte la religii de expresie maghiară.
Cronologic, aceste momente de maximă intoleranţă faţă de confesiunea şi etnia românilor din “Secuime” au avut loc după cum urmează: anii 1848/1849, toamna anului 1916 (după retragerea Armatei române din Ardeal), lunile ce au urmat retragerii administraţiei româneşti; anii care au urmat după Dictatul de la Viena (1940-1944), perioada de după instalarea administraţiei Comisiei aliate de Control (noiembrie 1944-martie 1945), primăvara anului 1990.
Prezente în memoria colectivă a românilor din Covasna şi Harghita, aceste momente reprezintă, o “piatră grea” a convieţuirii interetnice, manifestându-se ca o adevărată “teroare a istoriei.”
Din cele 10 valuri de asimilare imediată şi de alungare a românilor din ceea ce istoric s-a denumit Secuime, puse în evidenţă de Nicolae Edroiu, cinci sunt înregistrate între 1850-1992, fiind documentate de recensămintele moderne, fie că ele au fost efectuate sub administraţie austriacă, ungurească sau românească.
Cele mai mari şi dramatice schimbări produse în configuraţia etnică şi confesională a românilor din zonă, au avut loc, după Dictatul de la Viena, din septembrie 1940.
Prin arestări, maltratări, terorizări şi expulzări forţate de populaţie, însoţite şi de măsuri de convertire şi trecere de la religia ortodoxă şi greco-catolică, la alte confesiuni de expresie maghiară, numărul românilor a fost atunci drastic diminuat, producându-se o adevărată “purificare etnică” a “ţinutului secuiesc” .
Aşa stând lucrurile, se poate aprecia că zona este un “melting pot” (creuzet), în care mai multe etnii au fost asimilate de către cea maghiară.
Şi astăzi, realitatea etnodemografică din judeţele Covasna şi Harghita este departe de imaginea unui grup etnic compact.
În cele două judeţe există un număr însemnat de persoane cu dublă ascendenţă identitară (provenite din familii etnic mixte), grupuri cu apartenenţă controversată (cel mai numeros fiind format din ţigani) ş.a..
La acestea mai trebuie adăugată concluzia cercetărilor recente conform căreia, cultura maghiară din zonă este puţin deschisă la interschimburi culturale reciproce, puţin permisivă şi ospitalieră faţă de nevoia celorlalţi de a-şi prezerva şi afirma propria identitate pe care o apreciază ca pe o ameninţare la identitatea maghiară.
După ce a trebuit să renunţe la poziţia dominantă ca urmare a destrămării monarhiei austro-ungare şi formării României Mari, maghiarii din acest spaţiu au avut şi au dificultăţi să accepte noua poziţie de minoritate, continuând să lupte pentru menţinerea sau recâştigarea privilegiilor şi poziţiilor lor dominante.
Aşa au procedat, după instaurarea comunismului când, cu sprijinul lui Stalin au reuşit să înfiinţeze Regiunea Autonomă Maghiară, “experiment socialist” de tristă amintire pentru rumâni.
Comentarii
Trimiteți un comentariu