* Decebal – Cel mai viteaz și mai înţelept dintre geto-daci *
Datorită caracterului său nobil şi al victoriilor militare deosebite primeşte din partea dacilor liberi, numele războinic de Decebal – „Cel mai viteaz dintre viteji“.
De asemenea, războinicul dac primeşte tronul şi este ales conducător al Daciei, printr-un gest înţelept al regelui dac de atunci, Duras.
Acesta, datorită expansiunii romane care amenința mai mult ca niciodată granițele țării sfinte, cedase puterea regală de bunăvoie iscusitului Decebal, fiul cel iubit al Daciei libere.
După cum știm, unitatea statului dac este refăcută de regele Decebal (87-106 d.H.), noul stat având reşedinţa la Sarmisegetusa Regia, cu dimensiuni mai mici decât statul lui Burebista, însă mult mai bine organizat din punct de vedere teritorial, politic și economic.
A fost considerat de istoricii vremii un strateg desăvârşit, un diplomat iscusit și un conducător înţelept. Dio Casius nota în „Historia“ că „Decebal era foarte priceput în planurile războiului şi iscusit la înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp.Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere.
Din acestă pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani“.
Să ne amintim în acest sens de anul 88 d.H., când Roma calcă hotarele Daciei, prin legiunile conduse de generalul Tettius Iulianus, un fost consul sever şi disciplinat al împăratului Domițian.
Cunoscător al regiunilor geto-dace, Tettius invadează Dacia pe la Porţile de Fier. Lupta care s-a dat la Tapae a fost una extrem de grea, nemiloasă, cu nenumărate victime în ambele tabere. Balanța era înclinată în favoarea romanilor.
Decebal îşi vede ameninţată Sarmisegetusa.
Cu un ultim efort, în noaptea de dinaintea luptei finale, Decebal își alcătuiește o armată nouă, puternică, de neânvins, o armată așa cum nu s-a mai văzut vreodată.
Cu o credință de nezdruncinat, el taie o pădure întreagă și o îmbracă în hainele celor căzuți în lupta pentru libertatea sfântă a neamului.
A doua zi, romanii priveau înmărmuriți la armata cea nouă ale cărei suliți scânteiau în soarele dimineții.
S-au retras îngroziți, crezând că dacii înviaseră cu toții peste noapte, pe întregul câmp de luptă fiind doar trupurile împrăștiate ale soldaților romani.
Pacea era iminentă deoarece Domiţian, la rândul său, era prins în lupte grele cu sarmaţii, iazigi, marcomanii şi cvazii.
Anul următor s-a semnat o pace care a durat 12 ani.
Pentru prima dată în istoria sa Imperiul Roman era nevoit să încheie o pace umilitoare.
Stăpâna lumii, Roma, era obligată să-l recunoască pe Decebal ca rege al tuturor triburilor geto-dace şi să-i plătească despăgubiri – câte doi oboli de fiecare cetățean roman – în condiţiile în care regele dac nu restituia nimic din prada sa de război.
A fost pentru prima dată în istoria imperiului când a trebuit să plătească tribut.
Războinicii lui Decebal contra armatei Imperiului Roman: prima Bătălie de la Tapae, petrecută în anul 87 e.n., cu 14 ani înainte de confruntările cu Traian.
Cu un an înainte de prima Bătălie de la Tapae, regele Duras, cel care a ocupat tronul Daciei înaintea lui Decebal, a trimis o armată la sud de Dunăre, pe terioriul provinciei romane Moesia, contra romanilor.
Trupele regelui Duras au atacat, pe vreme de iarnă (în 85 – 86 e.n.), castrele romane de la sudul Dunării.
În cursul acestor puternice atacuri ale dacilor a fost ucis însuși guvernatorul roman al provinciei Moesia, pe nume Caius Oppius Sabinus. În Moesia intrată sub stăpânire romană trăiau mai multe neamuri tracice – printre care tribalii, bessii și moesii (geți sud-dunăreni) iar romanii – pe care unii dintre istoricii moderni îi tot ridică în slăvi și cărora le tot atribuie calitatea de civilizatori, nu au fost percepuți, în epocă, altfel decât erau în realitate: invadatori lacomi, pe pământul tracilor.
Atât de puternică a fost ofensiva trupelor dace, încât a devenit necesar ca însuși împăratul Domițian – cel supranumit Germanicus, datorită victoriei obținută în anul 83 e.n., pe Rin, în luptele cu triburile germanice, să se deplaseze personal în Moesia, pe care a trebuit s-o reorganizeze militar și administrativ.
Moesia a fost împărțită în două părți: Moesia Inferior și Superior. Moesia Inferior cuprindea și Scythia Minor (Dobrogea de astăzi). Domițian, cunoscut ca un lider violent, desfrânat, orgolios, dar nu întotdeauna dornic să conducă în mod nemijlocit campaniile militare, l-a desemnat pe generalul Cornelius Fuscus să treacă Dunărea în Dacia, pentru a-i pune la punct pe înaintașii noștri, ce reprezentau o piedică serioasă împotriva expansiunii romane, fiind și deținători ai unor bogății la care romanii jinduiau de multă vreme.
Generalului Cornelius Fuscus, Imperiul i-a pus la dispoziție o armată impresionantă, de cinci legiuni, plus trupe auxiliare. La Tapae (punct localizat în zona „Porților de fier ale Ardealului”; o trecătoare dintre Munții Țarcu și Munții Poiana Ruscă) romanii au fost atacați prin surprindere, fiind prinși ca într-un clește și zdrobiți cu furie.
Dacii au folosit în avantajul lor configurația locului, așa cum aveau să procedeze, mai târziu, domnii munteni sau moldoveni. Căzut în capcana întinsă de către iscusitul rege al dacilor, invadatorul s-a apărat cu disperare, însă una dintre legiunile sale – Legiunea V Alaudae a fost distrusă aproape în integralitate.
În luptă și-a pierdut viața însuși conducătorul armatei de invazie, generalul Cornelius Fuscus. Legiunile romane participante la prima bătălie de la Tapae au fost VII Claudia, IV Flavia Felix, V Macedonica, I Italica și V Alaudae (legiunea nimicită). Dacă conflictul din anul 87 a fost provocat de către intervenția militară a regelui Duras în Moesia (din anul precedent), cel care a condus ostilitățile în prima bătălie dată la Tapae a fost energicul rege Decebal. Inițial, proaspătul rege (Decebal) a încercat să soluționeze conflictul cu romanii prin mijloace diplomatice.
În paralel cu încercările de rezolvare pașnică a conflictului, Decebal s-a pregătit asiduu pentru luptă. De altfel, întreaga sa domnie s-a aflat sub semnul pregătirii confruntărilor cu Imperiul Roman.
Modul în care a fost obținută victoria în prima bătălie de la Tapae dezvăluie calitățile de strateg ale noului rege, căuia Duras a avut înțelepciunea de a-i ceda toate prerogativele regale în acele momente de mare primejdie pentru statul dac. Armata romană în fruntea căreia se afla generalul Cornelius Fuscus era una impresionantă pentru acele vremuri, însumând mai mult de 30.000 de luptători.
La invazie au participat guvernatorul Moesiei Inferior și cel al Moesiei Superior. Bătălia de la Tapae, petrecută în anul 87 după Hristos, reprezintă una dintre primele confruntări consemnate de către istorie în care înaintașii noștri au folosit tehnica ambuscadei, prin aplicarea căreia aveau să fie nimiciți, în veacurile următoare mii și mii de luptători din armatele venite cu război asupra noastră.
Această primă bătălie de la Tapae a fost una din care dacii au ieșit mai puternici iar prestigiul lor de luptători s-a consolidat. Dacii au capturat steaguri de luptă, au luat o mulțime de prizonieri și au preluat, în folosul propriu, numeroase arme și mașini de luptă, de la oastea romană învinsă. Administrația romană din provinciile vecine Daciei era cuprinsă de panică. Iar panica a răzbătut până la Roma!
Aveau însă să urmeze cele mai sângeroase războaie, între anii: 101- 102 respectiv 105-106.
Romanii vor fi conduşi de Împăratul Traian, care moştenise un Imperiu aflat în ruină financiară.
Acesta ar fi făcut orice să cucerească Dacia Augusta şi să pună mâna pe bogăţiile ei care deveniseră deja legendare.
„Dacă exista pe undeva vreun golf ascuns sau un pământ necunoscut unde se găsea aur, se decreta că acolo este un duşman şi se pregătea sămânţa unor războaie sângeroase alături de cucerirea de noi comori“ – Petronius (Satiricon CXIX, 4-7)
„Pustiesc, sacrifică, uzurpă sub titluri false, şi numesc acest lucru imperiu, transformă totul în deşert şi numesc acest lucru, pace“. (Tacitus, Agricola, 30)
Erau timpuri grele pentru toţi dacii, Traian îşi pregătea alianţe, căuta mercenari, mai ales după ce în 102 este obligat să îşi retragă trupele în sudul Dunării.
Exista pe timpul acela, ca şi acum, o vastă reţea de spioni de ambele părţi. Asasinii trimiși de Traian eşuaseră… trădarea avea însă să schimbe pentru aproape 2000 de ani, soarta ţării noastre.
Trădarea Daciei
Pe timpul când Decebal venise la domnie, la graniţa ţării şi-au făcut apariţia o familie de nobili romani.
Ei au cerut permisiunea să fie lăsaţi să intre în cetate şi să se stabilească în Dacia Felix, deoarece, spuneau ei, au fugit din Roma datorită lipsei de înțelepciune în care trăiau cetățenii acelei țări.
Decebal are o viziune, în care este sfătuit să nu primească pe aceşti străini în ţară, deoarece mult necaz le vor aduce.
El trimite un mesager la graniţa ţării şi îi opreşte la timp, spunându-le că „străinii care umblă cu vicleşuguri nu vor fi primiţi în ţara sfântă“. Şi astfel au fost opriţi de a pătrunde către interiorul ţării.
Ei atunci, s-au întors din drum, dar iată că noaptea, cu hainele schimbate, au intrat în cetatea de la graniţa ţării şi s-au stabilit acolo.
Cu ei, aveau o fetiţă, care a învăţat repede obiceiurile şi limba înțelepților daci.
Această fetiţă mai târziu va deveni preoteasă a focului sacru şi datorită „devoţiunii“ ei, dar mai ales a frumuseţii ei, va reuşi să ajungă la sanctuarele sacre de la Fețele Albe, apoi ale Sarmisegetusei.
Aici, face tot posibilul să-l înrobescă cu farmecele ei „nevinovate“ pe un nobil dac din garda regelui Decebal.
Numele acestuia este Bicilis şi a rămas unul de ocară în limba noastră.
De aici moştenim termenul edificator de Bicisnic – om de nimic, trădător, lichea.
Acesta este lanţul trădării.
Bicilis îi dă amantei-preotese hărţile secrete cu tot ce însemna intrări secrete, arsenal și număr de luptători.
Aceasta le va trimite părinţilor ei, iar ei printr-un emisar secret lui Traian.
Odată ce Traian are în mână toate hărțile secrete ale Daciei și ale Cetăţii Sfinte Sarmisegetusa, el îşi dezlănţuie armatele de mercenari către Dacia.
Nu vom insista asupra războaielor, deoarece sunt destul de bine cunoscute.
Traian, atacă Sarmisegetusa pe mai multe fronturi, iar dacii sunt copleşiţi numeric.
Văzându-şi ţara cotropită, dacii dau singuri foc Sarmisegetusei şi la lumina flăcărilor beau pe întrecute otrava, pentru a nu fi prinşi şi batjocoriţi de romani.
Decebal însuşi, îşi curma viaţa cu sabia sa regească.
Iată o parte din ultimul dialog al lui Traian cu Decebal: -
”Sacrificiul vostru va fi lipsit de glorie. Voi şterge însăşi amintireaDaciei din istorie. Fiecare sul de pergament dacic va fi ars. Fiecărui istoric şi scrib dac i se vor scoate ochii şi i se va tăia limba, iar cinstirea numelui Dacia şi Decebal se va pedepsi cu moartea.
Lumea nici măcar nu va şti că aţi existat!”
”– Lumea va şti că dacii liberi s-au opus unui tiran. Chiar dacă ne-ai cucerit acum, Inima Daciei, nu o vei avea niciodată, iar în cele din urmă ne vom reîntâlni, tot aici în Dacia, şi atunci vei plăti pentru tot răul pe care ni l-ai făcut! Ca două clipe vor trece, unde crezi că te vei putea ascunde?“, i-a spus Decebal profetic.
Moartea Regelui Decebal
Simbolismul morţii lui Decebal este pur spiritual, căci odată cu el se închide şi linia spiritualităţii dacice.
Moartea lui este pur spirituală, este simbolică, deoarece el nu face altceva decât să oculteze „secretele nemuririi“, să păstreze puritatea liniei spirituale dacice şi a Kogayonului neatinse, din calea Imperiului Nevăzut care acţiona acum prin romani.
Muntele Sfânt Kogayon își închisese porțile odată cu moarte Marelui Preot Deceneu, iar acum venise timpul ca întreaga linie a spiritualităţii dacice să se oculteze.
Decebal și Vezina erau ultimii doi mari inițiați ai neamului dac, ceilalți sacerdoți daci având doar un anumit grad de inițiere. Între timp multe lucruri se schimbaseră şi în planul spiritual, căci creştinismul începuse să prindă rădăcini și pe teritoriul Daciei. Iisus fusese crucificat de mai bine de 100 de ani, iar în Dacia, prin Sciţia Minor, venise Apostolul Andrei care convertise o parte din marii preoţi zalmoxieni, la creştinism.
Pe de altă parte sinuciderea lui Decebal, trebuie înţeleasă şi din punct de vedere al acelor timpuri pline de eroism, în care oamenii aveau puterea de a se sacrifica pentru libertatea sfântă a familiei strămoșești.
Astăzi, atât creştinismul cât şi marea majoritate a religiilor condamnă sinuciderea, privită drept un păcat greu şi o greşeală de neiertat.
Dacii, practicanţi ai unei religii SOLARE, aveau alt set de valori moral-religioase.
Pentru ei conta vitejia, detaşarea de cele lumeşti şi libertatea spirituală.
Ei nu se temeau de pedepsele de după moarte, cu care mai târziu aveau să-şi înspăimânte credincioşii, religiile patriarhale de origine semită.
Pentru daci, libertatea a fost singura religie, fie aici pe Pământ, fie pe lumea cealaltă, căci ei nu se sinucideau, ci se sacrificau pentru libertatea spirituală a unui neam întreg.
„ Amintiti-vă de noi. Amintiţi-vă de ce am murit! Dacă vreun suflet liber va trece prin locurile acestea, în nenumăratele veacuri ce au să vie, fie ca glasurile noastre să-i şoptească din pietrele eterne: -Mergi şi le spune dacilor, trecătorule, că am murit aici pentru LIBERTATEA acestui neam sfânt!
Aceasta era speranţa lui.“
În anul 1822, cu ocazia săpăturilor din Forul lui Traian de la Roma, a fost descoperit un bust de marmură cu înălţimea de 1,5 metri care îl reprezintă fidel pe Decebal.
Bustul din care Regele nostru ne priveşte demn şi misterios de aproape 2.000 de ani, este expus astăzi în Muzeul Vaticanului.
--SUFLETUL NEAMULUI ROMÂNESC--
Datorită caracterului său nobil şi al victoriilor militare deosebite primeşte din partea dacilor liberi, numele războinic de Decebal – „Cel mai viteaz dintre viteji“.
De asemenea, războinicul dac primeşte tronul şi este ales conducător al Daciei, printr-un gest înţelept al regelui dac de atunci, Duras.
Acesta, datorită expansiunii romane care amenința mai mult ca niciodată granițele țării sfinte, cedase puterea regală de bunăvoie iscusitului Decebal, fiul cel iubit al Daciei libere.
După cum știm, unitatea statului dac este refăcută de regele Decebal (87-106 d.H.), noul stat având reşedinţa la Sarmisegetusa Regia, cu dimensiuni mai mici decât statul lui Burebista, însă mult mai bine organizat din punct de vedere teritorial, politic și economic.
A fost considerat de istoricii vremii un strateg desăvârşit, un diplomat iscusit și un conducător înţelept. Dio Casius nota în „Historia“ că „Decebal era foarte priceput în planurile războiului şi iscusit la înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp.Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere.
Din acestă pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani“.
Să ne amintim în acest sens de anul 88 d.H., când Roma calcă hotarele Daciei, prin legiunile conduse de generalul Tettius Iulianus, un fost consul sever şi disciplinat al împăratului Domițian.
Cunoscător al regiunilor geto-dace, Tettius invadează Dacia pe la Porţile de Fier. Lupta care s-a dat la Tapae a fost una extrem de grea, nemiloasă, cu nenumărate victime în ambele tabere. Balanța era înclinată în favoarea romanilor.
Decebal îşi vede ameninţată Sarmisegetusa.
Cu un ultim efort, în noaptea de dinaintea luptei finale, Decebal își alcătuiește o armată nouă, puternică, de neânvins, o armată așa cum nu s-a mai văzut vreodată.
Cu o credință de nezdruncinat, el taie o pădure întreagă și o îmbracă în hainele celor căzuți în lupta pentru libertatea sfântă a neamului.
A doua zi, romanii priveau înmărmuriți la armata cea nouă ale cărei suliți scânteiau în soarele dimineții.
S-au retras îngroziți, crezând că dacii înviaseră cu toții peste noapte, pe întregul câmp de luptă fiind doar trupurile împrăștiate ale soldaților romani.
Pacea era iminentă deoarece Domiţian, la rândul său, era prins în lupte grele cu sarmaţii, iazigi, marcomanii şi cvazii.
Anul următor s-a semnat o pace care a durat 12 ani.
Pentru prima dată în istoria sa Imperiul Roman era nevoit să încheie o pace umilitoare.
Stăpâna lumii, Roma, era obligată să-l recunoască pe Decebal ca rege al tuturor triburilor geto-dace şi să-i plătească despăgubiri – câte doi oboli de fiecare cetățean roman – în condiţiile în care regele dac nu restituia nimic din prada sa de război.
A fost pentru prima dată în istoria imperiului când a trebuit să plătească tribut.
Războinicii lui Decebal contra armatei Imperiului Roman: prima Bătălie de la Tapae, petrecută în anul 87 e.n., cu 14 ani înainte de confruntările cu Traian.
Cu un an înainte de prima Bătălie de la Tapae, regele Duras, cel care a ocupat tronul Daciei înaintea lui Decebal, a trimis o armată la sud de Dunăre, pe terioriul provinciei romane Moesia, contra romanilor.
Trupele regelui Duras au atacat, pe vreme de iarnă (în 85 – 86 e.n.), castrele romane de la sudul Dunării.
În cursul acestor puternice atacuri ale dacilor a fost ucis însuși guvernatorul roman al provinciei Moesia, pe nume Caius Oppius Sabinus. În Moesia intrată sub stăpânire romană trăiau mai multe neamuri tracice – printre care tribalii, bessii și moesii (geți sud-dunăreni) iar romanii – pe care unii dintre istoricii moderni îi tot ridică în slăvi și cărora le tot atribuie calitatea de civilizatori, nu au fost percepuți, în epocă, altfel decât erau în realitate: invadatori lacomi, pe pământul tracilor.
Atât de puternică a fost ofensiva trupelor dace, încât a devenit necesar ca însuși împăratul Domițian – cel supranumit Germanicus, datorită victoriei obținută în anul 83 e.n., pe Rin, în luptele cu triburile germanice, să se deplaseze personal în Moesia, pe care a trebuit s-o reorganizeze militar și administrativ.
Moesia a fost împărțită în două părți: Moesia Inferior și Superior. Moesia Inferior cuprindea și Scythia Minor (Dobrogea de astăzi). Domițian, cunoscut ca un lider violent, desfrânat, orgolios, dar nu întotdeauna dornic să conducă în mod nemijlocit campaniile militare, l-a desemnat pe generalul Cornelius Fuscus să treacă Dunărea în Dacia, pentru a-i pune la punct pe înaintașii noștri, ce reprezentau o piedică serioasă împotriva expansiunii romane, fiind și deținători ai unor bogății la care romanii jinduiau de multă vreme.
Generalului Cornelius Fuscus, Imperiul i-a pus la dispoziție o armată impresionantă, de cinci legiuni, plus trupe auxiliare. La Tapae (punct localizat în zona „Porților de fier ale Ardealului”; o trecătoare dintre Munții Țarcu și Munții Poiana Ruscă) romanii au fost atacați prin surprindere, fiind prinși ca într-un clește și zdrobiți cu furie.
Dacii au folosit în avantajul lor configurația locului, așa cum aveau să procedeze, mai târziu, domnii munteni sau moldoveni. Căzut în capcana întinsă de către iscusitul rege al dacilor, invadatorul s-a apărat cu disperare, însă una dintre legiunile sale – Legiunea V Alaudae a fost distrusă aproape în integralitate.
În luptă și-a pierdut viața însuși conducătorul armatei de invazie, generalul Cornelius Fuscus. Legiunile romane participante la prima bătălie de la Tapae au fost VII Claudia, IV Flavia Felix, V Macedonica, I Italica și V Alaudae (legiunea nimicită). Dacă conflictul din anul 87 a fost provocat de către intervenția militară a regelui Duras în Moesia (din anul precedent), cel care a condus ostilitățile în prima bătălie dată la Tapae a fost energicul rege Decebal. Inițial, proaspătul rege (Decebal) a încercat să soluționeze conflictul cu romanii prin mijloace diplomatice.
În paralel cu încercările de rezolvare pașnică a conflictului, Decebal s-a pregătit asiduu pentru luptă. De altfel, întreaga sa domnie s-a aflat sub semnul pregătirii confruntărilor cu Imperiul Roman.
Modul în care a fost obținută victoria în prima bătălie de la Tapae dezvăluie calitățile de strateg ale noului rege, căuia Duras a avut înțelepciunea de a-i ceda toate prerogativele regale în acele momente de mare primejdie pentru statul dac. Armata romană în fruntea căreia se afla generalul Cornelius Fuscus era una impresionantă pentru acele vremuri, însumând mai mult de 30.000 de luptători.
La invazie au participat guvernatorul Moesiei Inferior și cel al Moesiei Superior. Bătălia de la Tapae, petrecută în anul 87 după Hristos, reprezintă una dintre primele confruntări consemnate de către istorie în care înaintașii noștri au folosit tehnica ambuscadei, prin aplicarea căreia aveau să fie nimiciți, în veacurile următoare mii și mii de luptători din armatele venite cu război asupra noastră.
Această primă bătălie de la Tapae a fost una din care dacii au ieșit mai puternici iar prestigiul lor de luptători s-a consolidat. Dacii au capturat steaguri de luptă, au luat o mulțime de prizonieri și au preluat, în folosul propriu, numeroase arme și mașini de luptă, de la oastea romană învinsă. Administrația romană din provinciile vecine Daciei era cuprinsă de panică. Iar panica a răzbătut până la Roma!
Aveau însă să urmeze cele mai sângeroase războaie, între anii: 101- 102 respectiv 105-106.
Romanii vor fi conduşi de Împăratul Traian, care moştenise un Imperiu aflat în ruină financiară.
Acesta ar fi făcut orice să cucerească Dacia Augusta şi să pună mâna pe bogăţiile ei care deveniseră deja legendare.
„Dacă exista pe undeva vreun golf ascuns sau un pământ necunoscut unde se găsea aur, se decreta că acolo este un duşman şi se pregătea sămânţa unor războaie sângeroase alături de cucerirea de noi comori“ – Petronius (Satiricon CXIX, 4-7)
„Pustiesc, sacrifică, uzurpă sub titluri false, şi numesc acest lucru imperiu, transformă totul în deşert şi numesc acest lucru, pace“. (Tacitus, Agricola, 30)
Erau timpuri grele pentru toţi dacii, Traian îşi pregătea alianţe, căuta mercenari, mai ales după ce în 102 este obligat să îşi retragă trupele în sudul Dunării.
Exista pe timpul acela, ca şi acum, o vastă reţea de spioni de ambele părţi. Asasinii trimiși de Traian eşuaseră… trădarea avea însă să schimbe pentru aproape 2000 de ani, soarta ţării noastre.
Trădarea Daciei
Pe timpul când Decebal venise la domnie, la graniţa ţării şi-au făcut apariţia o familie de nobili romani.
Ei au cerut permisiunea să fie lăsaţi să intre în cetate şi să se stabilească în Dacia Felix, deoarece, spuneau ei, au fugit din Roma datorită lipsei de înțelepciune în care trăiau cetățenii acelei țări.
Decebal are o viziune, în care este sfătuit să nu primească pe aceşti străini în ţară, deoarece mult necaz le vor aduce.
El trimite un mesager la graniţa ţării şi îi opreşte la timp, spunându-le că „străinii care umblă cu vicleşuguri nu vor fi primiţi în ţara sfântă“. Şi astfel au fost opriţi de a pătrunde către interiorul ţării.
Ei atunci, s-au întors din drum, dar iată că noaptea, cu hainele schimbate, au intrat în cetatea de la graniţa ţării şi s-au stabilit acolo.
Cu ei, aveau o fetiţă, care a învăţat repede obiceiurile şi limba înțelepților daci.
Această fetiţă mai târziu va deveni preoteasă a focului sacru şi datorită „devoţiunii“ ei, dar mai ales a frumuseţii ei, va reuşi să ajungă la sanctuarele sacre de la Fețele Albe, apoi ale Sarmisegetusei.
Aici, face tot posibilul să-l înrobescă cu farmecele ei „nevinovate“ pe un nobil dac din garda regelui Decebal.
Numele acestuia este Bicilis şi a rămas unul de ocară în limba noastră.
De aici moştenim termenul edificator de Bicisnic – om de nimic, trădător, lichea.
Acesta este lanţul trădării.
Bicilis îi dă amantei-preotese hărţile secrete cu tot ce însemna intrări secrete, arsenal și număr de luptători.
Aceasta le va trimite părinţilor ei, iar ei printr-un emisar secret lui Traian.
Odată ce Traian are în mână toate hărțile secrete ale Daciei și ale Cetăţii Sfinte Sarmisegetusa, el îşi dezlănţuie armatele de mercenari către Dacia.
Nu vom insista asupra războaielor, deoarece sunt destul de bine cunoscute.
Traian, atacă Sarmisegetusa pe mai multe fronturi, iar dacii sunt copleşiţi numeric.
Văzându-şi ţara cotropită, dacii dau singuri foc Sarmisegetusei şi la lumina flăcărilor beau pe întrecute otrava, pentru a nu fi prinşi şi batjocoriţi de romani.
Decebal însuşi, îşi curma viaţa cu sabia sa regească.
Iată o parte din ultimul dialog al lui Traian cu Decebal: -
”Sacrificiul vostru va fi lipsit de glorie. Voi şterge însăşi amintireaDaciei din istorie. Fiecare sul de pergament dacic va fi ars. Fiecărui istoric şi scrib dac i se vor scoate ochii şi i se va tăia limba, iar cinstirea numelui Dacia şi Decebal se va pedepsi cu moartea.
Lumea nici măcar nu va şti că aţi existat!”
”– Lumea va şti că dacii liberi s-au opus unui tiran. Chiar dacă ne-ai cucerit acum, Inima Daciei, nu o vei avea niciodată, iar în cele din urmă ne vom reîntâlni, tot aici în Dacia, şi atunci vei plăti pentru tot răul pe care ni l-ai făcut! Ca două clipe vor trece, unde crezi că te vei putea ascunde?“, i-a spus Decebal profetic.
Moartea Regelui Decebal
Simbolismul morţii lui Decebal este pur spiritual, căci odată cu el se închide şi linia spiritualităţii dacice.
Moartea lui este pur spirituală, este simbolică, deoarece el nu face altceva decât să oculteze „secretele nemuririi“, să păstreze puritatea liniei spirituale dacice şi a Kogayonului neatinse, din calea Imperiului Nevăzut care acţiona acum prin romani.
Muntele Sfânt Kogayon își închisese porțile odată cu moarte Marelui Preot Deceneu, iar acum venise timpul ca întreaga linie a spiritualităţii dacice să se oculteze.
Decebal și Vezina erau ultimii doi mari inițiați ai neamului dac, ceilalți sacerdoți daci având doar un anumit grad de inițiere. Între timp multe lucruri se schimbaseră şi în planul spiritual, căci creştinismul începuse să prindă rădăcini și pe teritoriul Daciei. Iisus fusese crucificat de mai bine de 100 de ani, iar în Dacia, prin Sciţia Minor, venise Apostolul Andrei care convertise o parte din marii preoţi zalmoxieni, la creştinism.
Pe de altă parte sinuciderea lui Decebal, trebuie înţeleasă şi din punct de vedere al acelor timpuri pline de eroism, în care oamenii aveau puterea de a se sacrifica pentru libertatea sfântă a familiei strămoșești.
Astăzi, atât creştinismul cât şi marea majoritate a religiilor condamnă sinuciderea, privită drept un păcat greu şi o greşeală de neiertat.
Dacii, practicanţi ai unei religii SOLARE, aveau alt set de valori moral-religioase.
Pentru ei conta vitejia, detaşarea de cele lumeşti şi libertatea spirituală.
Ei nu se temeau de pedepsele de după moarte, cu care mai târziu aveau să-şi înspăimânte credincioşii, religiile patriarhale de origine semită.
Pentru daci, libertatea a fost singura religie, fie aici pe Pământ, fie pe lumea cealaltă, căci ei nu se sinucideau, ci se sacrificau pentru libertatea spirituală a unui neam întreg.
„ Amintiti-vă de noi. Amintiţi-vă de ce am murit! Dacă vreun suflet liber va trece prin locurile acestea, în nenumăratele veacuri ce au să vie, fie ca glasurile noastre să-i şoptească din pietrele eterne: -Mergi şi le spune dacilor, trecătorule, că am murit aici pentru LIBERTATEA acestui neam sfânt!
Aceasta era speranţa lui.“
În anul 1822, cu ocazia săpăturilor din Forul lui Traian de la Roma, a fost descoperit un bust de marmură cu înălţimea de 1,5 metri care îl reprezintă fidel pe Decebal.
Bustul din care Regele nostru ne priveşte demn şi misterios de aproape 2.000 de ani, este expus astăzi în Muzeul Vaticanului.
--SUFLETUL NEAMULUI ROMÂNESC--
Comentarii
Trimiteți un comentariu