-- TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (partea a II- a) -- FINAL--

                             * TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! *

                                                     (II)

     Este aşadar cu neputinţă să trecem cu vederea, dacă mai avem pretenţia să ne respectăm ca neam, ce

anume au însemnat pentru înaintaşii noştri descoperirea uneltelor de prund de pe Valea 

Dârjovului(Muntenia), obiectelor de cult de la Parţa (Timiş), podoabelor de aur (expuse acum la Viena şi

Budapesta) de la Moigrad (Sălaj), brăţărilor spiralate de la Ariuşd (Covasna), necropolelor zonei Criş (Banat,

Transilvania), figurinelor de lut ars de la Boian (Muntenia), ceramicilor pictate de la Gumelniţa (Muntenia),

bordeielor de la Vădastra (Oltenia), statuetelor de la Hamangia (Dobrogea), mormintelor princiare de

la Agighiol (Tulcea), armelor de la Gostavăţ (Olt)… Şi încă oare ce ar mai fi de spus despre cele 3 tăbliţe de 

lut ars de la Tărtăria (Mureşul mijlociu), datând din 4700 îHr, considerate ca simbolizând cea mai veche 

scriere atestată în Europa, cu mult anterioară scrierilor proto-greceşti şi romane! Sunt, desigur, suficient de

elocvente motive de mândrie naţională! Cum de altfel este şi faptul că, încă din mileniul II îHr., Transilvania

dispunea de atâtea cetăţi, în Munţii Orăştiei, considerate nici mai mult, nici mai puţin, decât „un sistem de 

fortificaţii ce nu-şi are egal” (I.H. Crişan) etc.

                                       -- Strămoşii noştri, anteromani --

   Bineînţeles că „ghimpele” geto-dac, ca ramură desprinsă de traci în mileniul I îHr. (Herodot, H. Daicoviciu), 

incomodează astăzi o istoriografie maghiară care, ignorând cu o nonşalanţă uimitoare dovezile 

istorice  despre plasarea strămoşilor noştri de-o parte şi de alta a Carpaţilor (a se vedea cele 30 de tezaure 

descoperite – precum cel covăsnean de la Surcea, în aşa zisul „Ţinut Secuiesc”, izvoarele literare 

anteptolemeice despre triburile transilvănene (apulii în apropiere de alba, ansamensii pe Someş), scrierile 

geografului Ptolemeu despre tribul ratacensilor din Transilvania, scrierile lui V.Pârvan şi chiar… consemnările 

istoricilor unguri Szamoskozy, Losonczy etc), considerând pur şi simplu că civilizaţia geto-dacă este o 

„poveste” (ungurii au şi scos acest capitol, din cărţile româneşti, apărute după genocidul cultural oficializat în 

1867), fără să mai ţină câtuşi de puţin cont că aceşti strămoşi ai noştri  (amplasaţi într-un spaţiu geografic 

având la nord Carpaţii Păduroşi, la vest râul Tisa, la sud Dunărea şi la est Nistrul şi marea neagră), figurau – 

în sec.I îHr. – printre cele mai importante trei popoare europene, alături de romani şi celţi!

        De asemenea este şi faptul că sfidarea istoricilor unguri nu vizează doar descoperirile arheologice, de

pe actualul teritoriu al României, ci şi extraordinarele însemnări făcute de străini despre aspectul că aici, cu 

un mileniu înainte de a ne invada şi cuceri, exista un popor identic, bine conturat, numit geţi în izvoarele 

greceşti (începând cu sec.VI îHr) şi daci în izvoarele romane (începând cu sec.I îHr.). Cu siguranţă că despre 

vechimea acestor autointitulaţi lupi (Strabo, O. Drâmbă), având un stindard în formă de lup, ar putea să ne 

edifice mult mai mult în special arhivele Vaticanului, dar acestea sunt controlate de catolici şi noi suntem 

ortodocşi… Şi descindem şi din traci, la origine, aşa cum ne lăsa să înţelegem şi renumitul lingvist G. 

Pruteanu, prof.univ.dr., când ne flata zicând: 

„Vă salut cu cea mai tracică solemnitate!”…

                          -- Ungurii ne-au „şters” pe Burebista şi Decebal! --

„Este un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumei: Roma. (…) şi 

a fi descendentul unui popor plin de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi de libertate… n-a fost 

şi nu va fi ruşine niciodată” (Mihai Eminescu, poetul naţional al României).

     

              Deşi recunosc că au fost migratori, veniţi din Asia ca să cucerească Europa, unii istorici şi oficiali

unguri nu au catadixit „să doi bani” pe tematica geto-dacă, cu mult anterioară vremii când ne-au cotropit,

eliminând-o literalmente (din sistemul de învăţământ şi din abordările istoriografice conforme politicii lor de

stat) sub considerentul, extraordinar! că dacii au dispărut din istorie şi că Transilvania era goală când s-a

refugiat strămoşii lor în zona spaţiului actual românesc.


Dar şi mai grav este însă că, după ce ne-au „învârtit” în formă mascată prin lovitura de stat din Decembrie

1989, ungurii au reuşit să-şi impună concepţia, anti geto-dacă, folosindu-se de „trompetele” lor care din

spatele sau din faţa guvernărilor postdecembriste, au promovat în România o politică de discreditare a

etnogenezei româneşti, frustrându-i pe elevii noştri, la examenul naţional de Bac, să mai ştie ceva

despre cine au fost, în istoria noastră, personalităţi remarcabile precum Burebista (82-44 îHr)

şi Decebal (85-106 dHr).

Ca urmare, ar fi indicat ca detractorii originii noastre să meargă până în Bulgaria, la Muzeul de Istorie

Naţională, unde pot să vadă fragmentul inscripţiei de la Dionysopolis, Balcic, din al cărei ansamblu se

menţionează că Burebista a fost „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia şi stăpânind toată ţara de

dincolo de fluviu (Dunăre – n.a.) şi pe cea de dincoace”, or să reflecteze la scrierile lui Strabo, cel care afirma

că „Burebista, getul (…) a întemeiat o mare stăpânire şi a supus geţilor pe toţi vecinii: ba era de mare 

primejdie şi pentru romani” (celţi, illiri etc).

Centrul puterii lui, înconjurat de un sistem de fortificaţii foarte bine pus la punct, se afla în „inima”

Transilvanei, în munţii Orăştiei, întinzându-se de la Carpaţii Păduroşi până la Dunărea Mijlocie şi munţii 

Slovaciei.

    Însă şi celălalt cârmuitor, Decebal, al cărui nume înseamnă „cel curajos”, este considerat şi el ca

nesemnificativ în istorie, pentru linia oficială a istoriografiei maghiare, cu toate că, îndrăznind să „ţină piept”

(fără izbândă) armatei de jefuitori romani, l-a determinat pe Cassius Dio să îl descrie ca „viteaz în luptă (…)

el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut”, să fie elogiat de însuşi împăratul roman Traian (98-

117 dHr), a cărui armată cunoscuse „rănile uriaşe provocate de coasele dacilor”, apucase în sfârşit să îi vadă

capul tăiat, alături de „satisfacţia” Senatului şi a tot poporul, acestui mare duşman pe care îl învinsese în

două campanii miliare de cucerire. Atât de mare i-a fost atunci bucuria, după ce marea Romă trăise în 88 dHr. 

Drama de a încheia o pace ruşinoasă cu strămoşii noştri, încât „serbările” victorioşilor, consacrate la Roma 

jafului, s-au conturat pe nelegiuiri întinse (record!) pe 123 de zile, când sute de mii de spectatori de 

la Colloseum au „gustat” dintr-un spectacol macabru la care au participat 10.000 de gladiatori şi 11.000 de 

animale – un bun prilej ca poporul roman să fie „fericit” că i s-a refăcut visteria imperială, i s-au scutit 

contribuţiile pe timp de un an, i-au fost suprimate toate datoriile şi datorită pradei de război adusă de la 

străbunii noştri (Lucius şi Dio Cassius ne vorbesc de faptul că romanii ne-au degrevat de 165,5 tone de aur şi 

331 tone de argint). Iată deci cât de mult s-au bucurat conducătorii atât de temutului Imperiu roman, cu a sa 

cea mai puternică armată din lumea antică, pentru că a reuşit să „pună mâna” pe Dacia Traiana, 

transformând însă în provincie imperială numai Transilvania (fără colţul sud-estic dintre Oltenia şi Carpaţi), 

Banatul şi Oltenia, căci în Maramureş, Crişana şi nordul Moldovei au continuat să zburde, ca „păsările 

cerului”, GEȚII LIBERI…

(Prof. Costel NEACŞU)