*TOMIRIS -- eroina lui Eminescu din poemul GEMENII *
Amplul poem ”Gemenii” inspirat din istoria dacilor, a apãrut în volumul „Poezii postume la Editura Nerva Hodoș în 1902.
Este un poem de „lungă gestație, zicea Perpessicius, alcătuit dintr-un prolog Sarmis și drama însăși
”Gemenii” la care Eminescu lucrează, după propriile-i mărturisiri, între 1875-1877.
Este vorba despre o versiune intermediară în care se încorporează și ”Rugãciunea unui dac”, și a
cărui perfecționare continuă până în 1881.
Pe parcursul elaborării, numele protagoniștilor se schimbă.
Fratele deposedat de tron și iubire se numește, pe rând, Alberic, Boirebist, Sarmis.
Urzupatorul e constant Brig-Belu, iar soția necredincioasă, Tomiris.
Cadrul mitic evocat aici, ca și în ”Memento mori”, se bizuie pe izvoare antice: peștera zeilor bogat
ornamentată, cu firide, bolte, tainițe, potrivite evocării misterului.
Motivul fratricidului pare a fi unul real și, ca timp istoric, urmeazã destrămării imperiului creat de
Burebista, adică dupã asasinarea mișelnică a marelui rege.
Ne îndrituiește la această afirmație faptul că, în variante ale elaborării poemului, „fratele deposedat
de tron și iubire” se numește și Burebist.
Despre Sarmis se știe că a domnit în vremea lui Alexandru cel Mare și că el a construit în
Țara Hațegului ”un oraș regal” mare și l-a denumit după numele sãu, Sarmizegetusa.
O monedã de aur găsită la Turda pare să confirme aceasta, căci pe fața cu bustul său stă inscripția
Sarmis Basil, în vreme ce pe revers apare o poartã de oraș întărit .
El îl precede pe Dromichete, cu care se încheie un șir de mari regi daci care îl preced pe Burebista.
Brigbelu e personaj de ficțiune, de rezonanță germanico-avară.
Motivul fratricidului e, fără îndoială, cel al artrizilor greci de la Micene.
El este amintit sau prelucrat, tangențial, de Eminescu și în alte poeme.
Autorul afirmă că se bizuie pe o legendă ”care de mii de ani ne sună în urechi, brodată pe motivul
”rãsplatei” și al fratricidului și condimentată cu motive eminesciene dispuse și aici antinomic:
proști- șireți; credință și bunătate, invidie și ură; înțelepciune și nebunie, mărire și cădere;
minciună- adevăr, precum și altele, pe care le-am întâlnit, chiar și în grupuri de versuri identice, în
partea a II a ”Scrisorii a III-a.
În vadul adevăului se așează poetul și în secvența încoronării.
Succesiunea la tron e apanajul castei sacerdotale, a marelui preot.
Scena încoronării e impresionată, copleșitoare:
„Cu fãclii stinse-n mânã-n genunche cad oștenii, / Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii. / (...)
Toți în genunchi cu groază ascultă în tăcere / Iar preotul începe cu glas plin de durere : /
În numele celuia, al cãruia vecinic nume/ De a-l rosti nu-i vrednic un muritor de lume, /
Când limba-i neclintitã la cumpenele vremii, / Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemei...
Apariția Tomirei, regina albă ca omătul, e justițiară.
Descrierea ei întrunește toate procedeele și motivele întâlnite și în alte poeme: Ondina, Miradoniz,
Povestea Dochiei și ursitoarele etc.:
„ O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept, / cu pãr de aur și ochiul înțelept. /
Ca zece morți deodatã durerile iubiri-s / Cu-acele morți în suflet eu te iubesc, Tomiris.
Tabloul al II-lea al poemului este construit după dimensiunile himalaiene, urieșești ale celor din
„Memento mori” sau „Sarmis”:
Evenimentele se petrec în timp imemorabil, „în vremea cea cãruntã; la nuntă participă zeii vechii
Dacii, în frunte cu „Zamolxe, zeul getic având de-a dreapta și de-a stânga mândrul Soare și sfioasa
Lună: din depărtări se aude cimpoiul scitic.
Nunta feerică o precede, ca descriere, pe cea din „Nunta Zamfirei”.
Inclusiv descrierea miresei este cea coșbuciană de mai târziu.
Ochii miresei Tomiris sunt ca cerul albastru, „Frumoși ca două basme, izvoarele uimiri-s, /
În pãrul lung de aur se-nvăluie Tomiris.
Nuntașii vin din patru părți de lume, de la Nilul Egiptului, din Țara lui Tezeu și a Minotaurului, din
Persia lui Darius, din nordul Odinic.
Înfruntarea dintre detronat și încoronat, dintre Brigbel și umbra lui Sarmis este una ciclopică și îl
sperie până și pe Marele Zeu.
Ea prilejuiește un al doilea portret făcut Tomirei:
„Ci-n evii tăi, Zamolxe, tu n-ai creat vreodată / Un chip mai blând, mai gingaș decât ăst chip de fată!
/ Gândirea ta, Divine, abia putu s-adune / Din mii de lume o singură minune...
Reproșurilor aruncate de Sarmis lui Zamolxe le urmeazã un amplu și zguduitor blestem, similar celui
din „Rugãciunea unui dac” și cu ecouri în „Scrisoarea I”.
El pare a fi blestemul care de milenii ne însoțește istoria, iar reverberația se pierde în reproșurile
adresate Tomirei, ca un ecou într-un peisaj al miticei Dacii din „Memento mori”, la malul mării.
La sfârșitul acestui demers asupra unei pagini de istorie mitică versificată și a douã personaje unul
istoric-real (Sarmis) și unui istoric-mitic (Tomiris) rămâne suspendatã întrebarea ce naște întrebări:
ce surse au stat la baza inspirației poetice.
-Prof. Gligor HAȘA-(DACIA)
Amplul poem ”Gemenii” inspirat din istoria dacilor, a apãrut în volumul „Poezii postume la Editura Nerva Hodoș în 1902.
Este un poem de „lungă gestație, zicea Perpessicius, alcătuit dintr-un prolog Sarmis și drama însăși
”Gemenii” la care Eminescu lucrează, după propriile-i mărturisiri, între 1875-1877.
Este vorba despre o versiune intermediară în care se încorporează și ”Rugãciunea unui dac”, și a
cărui perfecționare continuă până în 1881.
Pe parcursul elaborării, numele protagoniștilor se schimbă.
Fratele deposedat de tron și iubire se numește, pe rând, Alberic, Boirebist, Sarmis.
Urzupatorul e constant Brig-Belu, iar soția necredincioasă, Tomiris.
Cadrul mitic evocat aici, ca și în ”Memento mori”, se bizuie pe izvoare antice: peștera zeilor bogat
ornamentată, cu firide, bolte, tainițe, potrivite evocării misterului.
Motivul fratricidului pare a fi unul real și, ca timp istoric, urmeazã destrămării imperiului creat de
Burebista, adică dupã asasinarea mișelnică a marelui rege.
Ne îndrituiește la această afirmație faptul că, în variante ale elaborării poemului, „fratele deposedat
de tron și iubire” se numește și Burebist.
Despre Sarmis se știe că a domnit în vremea lui Alexandru cel Mare și că el a construit în
Țara Hațegului ”un oraș regal” mare și l-a denumit după numele sãu, Sarmizegetusa.
O monedã de aur găsită la Turda pare să confirme aceasta, căci pe fața cu bustul său stă inscripția
Sarmis Basil, în vreme ce pe revers apare o poartã de oraș întărit .
El îl precede pe Dromichete, cu care se încheie un șir de mari regi daci care îl preced pe Burebista.
Brigbelu e personaj de ficțiune, de rezonanță germanico-avară.
Motivul fratricidului e, fără îndoială, cel al artrizilor greci de la Micene.
El este amintit sau prelucrat, tangențial, de Eminescu și în alte poeme.
Autorul afirmă că se bizuie pe o legendă ”care de mii de ani ne sună în urechi, brodată pe motivul
”rãsplatei” și al fratricidului și condimentată cu motive eminesciene dispuse și aici antinomic:
proști- șireți; credință și bunătate, invidie și ură; înțelepciune și nebunie, mărire și cădere;
minciună- adevăr, precum și altele, pe care le-am întâlnit, chiar și în grupuri de versuri identice, în
partea a II a ”Scrisorii a III-a.
În vadul adevăului se așează poetul și în secvența încoronării.
Succesiunea la tron e apanajul castei sacerdotale, a marelui preot.
Scena încoronării e impresionată, copleșitoare:
„Cu fãclii stinse-n mânã-n genunche cad oștenii, / Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii. / (...)
Toți în genunchi cu groază ascultă în tăcere / Iar preotul începe cu glas plin de durere : /
În numele celuia, al cãruia vecinic nume/ De a-l rosti nu-i vrednic un muritor de lume, /
Când limba-i neclintitã la cumpenele vremii, / Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemei...
Apariția Tomirei, regina albă ca omătul, e justițiară.
Descrierea ei întrunește toate procedeele și motivele întâlnite și în alte poeme: Ondina, Miradoniz,
Povestea Dochiei și ursitoarele etc.:
„ O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept, / cu pãr de aur și ochiul înțelept. /
Ca zece morți deodatã durerile iubiri-s / Cu-acele morți în suflet eu te iubesc, Tomiris.
Tabloul al II-lea al poemului este construit după dimensiunile himalaiene, urieșești ale celor din
„Memento mori” sau „Sarmis”:
Evenimentele se petrec în timp imemorabil, „în vremea cea cãruntã; la nuntă participă zeii vechii
Dacii, în frunte cu „Zamolxe, zeul getic având de-a dreapta și de-a stânga mândrul Soare și sfioasa
Lună: din depărtări se aude cimpoiul scitic.
Nunta feerică o precede, ca descriere, pe cea din „Nunta Zamfirei”.
Inclusiv descrierea miresei este cea coșbuciană de mai târziu.
Ochii miresei Tomiris sunt ca cerul albastru, „Frumoși ca două basme, izvoarele uimiri-s, /
În pãrul lung de aur se-nvăluie Tomiris.
Nuntașii vin din patru părți de lume, de la Nilul Egiptului, din Țara lui Tezeu și a Minotaurului, din
Persia lui Darius, din nordul Odinic.
Înfruntarea dintre detronat și încoronat, dintre Brigbel și umbra lui Sarmis este una ciclopică și îl
sperie până și pe Marele Zeu.
Ea prilejuiește un al doilea portret făcut Tomirei:
„Ci-n evii tăi, Zamolxe, tu n-ai creat vreodată / Un chip mai blând, mai gingaș decât ăst chip de fată!
/ Gândirea ta, Divine, abia putu s-adune / Din mii de lume o singură minune...
Reproșurilor aruncate de Sarmis lui Zamolxe le urmeazã un amplu și zguduitor blestem, similar celui
din „Rugãciunea unui dac” și cu ecouri în „Scrisoarea I”.
El pare a fi blestemul care de milenii ne însoțește istoria, iar reverberația se pierde în reproșurile
adresate Tomirei, ca un ecou într-un peisaj al miticei Dacii din „Memento mori”, la malul mării.
La sfârșitul acestui demers asupra unei pagini de istorie mitică versificată și a douã personaje unul
istoric-real (Sarmis) și unui istoric-mitic (Tomiris) rămâne suspendatã întrebarea ce naște întrebări:
ce surse au stat la baza inspirației poetice.
-Prof. Gligor HAȘA-(DACIA)
Comentarii
Trimiteți un comentariu